Hovenden se uită stingherit la domnul Cardan şi la Calamy, sperînd ca unul din ei să răspundă
în locul său.
— Nu vom întîrzia mult, răspunse Calamy. Numai cit să bem un pahar de vin. Nu sînt obosit cîtuşi de puţin şi sugestia lui Cardan. ca să bem un pahar de Chianti este foarte seducătoare.
— A, bine, spuse doamna Aldwinkle, dacă preferi un pahar de vin...
Se întoarse cu o indignare plină de amărăciune şi se îndreptă spre uşă în foşnetul rochiei de catifea, măturînd dalele cu trena. Domnul Falx şi domnişoara Thriplow, care aşteptau nerăbdători la uşă, îi făcură loc pentru o ieşire maiestuoasă. Cu o faţă care privea foarte grav prin ferestruica clopoţelului de păr roşcat, Irene îi urmă. Uşa se închise în urma lor.
Calamy i se adresă domnului Cardan :
— Dacă prefer un pahar cu vin ? repetă el pe un ton interogrativ. Să-l prefer, cui ? Părea să
spună că avem de făcut o alegere importantă şi fatală între ea şi o sticlă de Chianti — şi eu am ales Chianti. E ceva ce mă depăşeşte !
— Asta înseamnă să nu o cunoşti pe Lilian aşa cum o cunosc eu, îi răspunse domnul Cardan. Şi acum hai în sufragerie să .găsim o sticlă de vin şi nişte pahare. '-.
85
Pe la jumătatea scărilor — care, grandioase şi se lemne, urcau lin printr-un tunel înclinat de bolţi arcuite doamna Aldwinkle se opri.
— Mă tot gîndesc la ei, exclamă ea extatic. Tot ureîr şi coborînd. Ce spectacol!
— La cine ? întrebă domnul Falx.
— La acei oameni mari, la cei de demult.
— A, tiranii !
Doamna Aldwinkle zîmbi condescendent.
— Şi la poeţii, savanţii, filozofii, pictorii, muzicienii, femeile frumoase. Ii uitaţi pe toţi aceştia, domnule Fals.
îşi ridică mîna ca pentru a chema spiritele din abis. Ochiul spiritului vedea un prinţ acoperit de juvaeruri, coborînd încet scara printre două şiruri de supuşi umili. Urmat de cortegiu de bufoni şi pitici gheboşi, ţopăind, la o distanţă respectuoasă, din treaptă în treaptă.
— Nu uit nimic, spuse domnul Falx. Dar cred că tiranii costă prea scump.
Doamna Aldwinkle oftă şi reîncepu .urcuşul.
— Ce tînăr curios e Calamy, nu crezi ? se adresă ea domnişoarei Thriplow.
Doamna Aldwinkle, căreia ii făcea plăcere să discute despre caracterele altora, şi care se mîndrea cu perspicacitatea şi intuiţia ei psihologică, găsea aproape pe oricine „curios", chiar şi pe micuţa sa Irene, atunci cînd considera că merită sa discute despre ea. Ii plăcea să creadă că
orice persoană pe care o cunoştea ea era extrem de complexă, avea cele mai stranii şi extraordinare motive pentru cele mai simple acţiuni, că era stăpînită de pasiuni puternice şi obscure, cultiva vicii secrete, într-uii cuvînt, că depăşea limitele firescului şi era mult mai interesantă decît în realitate.
— Ce crezi drepre el, Mary ?
— Foarte inteligent, răspunse domnişoara Thriplow.
— Evident, evident, doamna Aldwinkle încuviinţă nerăbdătoare. Pe această temă n-aveai ce discuta. Dar, ştii, circulă zvonuri stranii despre gusturile sale în materie de dragoste. Grupul se opri în faţa camerei doamnei Aldwinkle. Poate că acesta a şi fost motivul pentru care a 86
călătorit atît de mult în ultîmiu timp — departe de civilizaţie... continuu ca pe un ton misterios.
Pe o temă ca aceasta doamna Aldwinkle putea discuta la infinit. Clipa în care trebuiau rostite cuvintele fatale de sfîrşit — ..noapte bună" — nu sosise încă.
Jos, în salonul cel mare, cei trei bărbaţi erau aşezaţi în jurul sticlei de vin roşu. Domnul Cardan era la al doilea pahar. Cel al lui Calamy era pe sfîrşite, al lui Iloven-den încă pe jumătate plin. Nu era un băutor antrenat şi se temea să nu i se facă rău dacă se va împărtăşi din, această generoasă băutură.
— Plictisit, eşti pur şi simplu plictisit, asta-i tot, spunea domnul Cardan privindu-l po Calamy peste paharul din care mai sorbi o înghiţitură, ca şi cum ar fi închinat în sănătatea interlocutorului său. încă n--ai întîlnit pe cineva care să-ţi placă, asta-i tot. Bineînţeles, dacă nu cumva ai vreo afecţiune a căilor biliare.
— Nici una, nici alta, răspunse Calamy, zînibind.
— Sau poate că eşti la prima vîrstă critică importantă. Nu cumva ai treizeci şi cinci de ani ?
De cinci ori şapte — c vîrstă cea mai formidabilă. Deşi nu chiar atît de respectabilă
ca şaizeci şi trei, carc-i vîrstă critică cea mai serioasă. Domnul Cardan dădu din cap, cu tîlc. Slavă Demnului, am trecut-o fără să mor sau să trec la catolicism sau să mă însor. Slavă
Domnului; dar dumneata ?
— Am treizeci şi trei, răspunse Calamy.
— Perioada cea mai benignă din viaţa unui om, cînd cel mult eşti plictisit. De îndată ce vet da de ceva care să te îneînte cît de cit, vei recăpăta şi gustul de viată.
Se auzi rîsul artificial, ventriloc, al cinului de lume. l'ra tînărul lord Ilovendcn. Calamy protestă.
— Dar nu vreau su-l recapăt: nu vreau să mă mai las furat de micile îneîntări. E atît de stupid, de copilăresc. Pe vremuri credeam că un „homme ă bonne fortune" ' este de admirat şi chiar de invidiat. Don Juan arc un loc onorabil în literatură ; se consideră că este firesc ca un Casanova să-şi trîmbiţeze succesele. Am acceptat şi eu această opinie la modă şi cînd crem norocos
1 Un norocoi (fr.) <; Pe la jumătatea scărilor — care, grandioase şi solemne, urcau lin printr-un tunel înclinat de bolţi arcuite — doamna Aldwinkle se opri.
— Mă tot gîndesc la ei, exclamă ea extatic. Tot ureînd şi coborînd. Ce spectacol!
— La cine ? întrebă domnul Falx.
— La acei oameni mari, la cei de demult.
— A, tiranii !
Doamna Aldwinkle zîmbi condescendent.
— Şi la poeţii, savanţii, filozofii, pictorii, muzicienii, femeile frumoase. îi uitaţi pe toţi aceştia, domnule Falx.
îşi ridică mîna ca pentru a chema spiritele din abis. Ochiul spiritului vedea un prinţ acoperit de juvaeruri, coborînd încet scara printre două şiruri de supuşi umili. Urmat de cortegiu de bufoni şi pitici gheboşi, ţopăind, la o distanţă respectuoasă, din treaptă în treaptă.
— Nu uit nimic, spuse domnul Falx. Dar cred că tiranii costă prea scump.
Doamna Aldwinkle oftă şi reîncepu urcuşuL
— Ce tînăr curios e Calam}7, nu crezi ? se adresă ea domnişoarei Thriplow.
Doamna Aldwinkle, căreia îi făcea plăcere să discute despre caracterele altora, şi care se mîndrea cu perspicacitatea şi intuiţia ei psihologică, găsea aproape pe oricine „curios", chiar şi pe micuţa sa Irene, atunci cînd considera că merită să discute despre ea. Ii plăcea să creadă că
orice persoană pe care o cunoştea ea era extrem de complexă, avea cele mai stranii şi extraordinare motive pentru cele mai simple acţiuni, că era stăpînită de pasiuni puternice şi obscure, cultiva vicii secrete, într-un cuvînl, că depăşea limitele firescului şi era mult mai interesantă decît în realitate.
— Ce crezi drepre el, Mary ?
— Foarte inteligent, răspunse domnişoara Thriplow.
— Evident, evident, doamna Aldwinkle încuviinţă nerăbdătoare. Pe această temă n-aveai ce discuta. Dar, ştii, «irculă zvonuri stranii despre gusturile sale în materie de dragoste. Grupul se opri în faţa camerei doamnei Aldwinkle. Poate că acesta a şi fost motivul pentru care a 86