— Ai dreptate dar, în acelaşi timp, sporturile încep să devină un ultragiu la adresa demnităţii umane ; sînt imorale, aş îndrăzni să spun, dacă cuvîntul n-ar fi atît-de absurd,
— Cîtuşi de puţin absurd, te asigur, dacă e folosit ca în cazul de faţă. Domnul Cardan clipea din ce în ce mai jovial pe deasupra paharului. Cît timp nu vorbeşti de legi morale şi alte lucruri de acest gen, nu-i deloc absurd. Deoarece este evident că nu există legi morale. Pe de o parte avem în societate obiceiuri, iar pe de altă parte indivizi cu sentimentele şi reacţiile lor morale specifice. Ceea ce-i moral pentru unul, nu are nici o importanţă pentru altul. Pentru mine, de exemplu, aproape nimic nu-i, imoral. In mod categoric pot face orice fără să-mi pierd]
in
respectul de mine însumi şi continuând să fiu respectat, acţiunile mele fiind considerate nu numai cît se po<:te de decente, dar chiar nobile.
Ce mai contează acele trucuri şi minciuni ?
Ce mai contează vedrcle cu vin ? y: Şi sumedenia de vicii, slăbiciuni ? i De vreme ce, Tom Cardan, toate îţi aparţin. ,- N-am să te mai plictisesc cu restul epitafului meu, i>e care l-am compus nu demult. E de-ajuns să spun că în următoarele două strofe, subliniez că toate acestea nu contează absolut deloc şi că vialgre tout1 am rămas acelaşi om cinstit, sobru, pur şi nobil, pe care oricine ii recunoaşte în mod instinctiv în mine.
Domnul Cardan îşi goli paharul şi întinse din nou mina după sticlă.
— Eşti norocos, îi răspunse Calamy. Nu avem cu toţii o personalitate învăluită într-o aureolă
atît de firească de sfinţenie, îneît să poată dezinfecta acţiunile noastre septice, făcîndu-le nevătămătoare din punct de vedere moral. Atunci cînd fac lucruri stupide sau murdare, nu pot să n-am senzaţia că sînt stupide sau murdare. Sufletul meu nu are darul de a le face inteligente şi curate. Şi nu mă pot disocia de ceea ce fac. Aş vrea să pot. Şi facem atîtea prostii ! Lucruri pe care nici nu vrem să le facem. Ah, dacă am putea fi hedonişti, sau dacă am putea face numai ce-i. plăcut! Dar, ca să fii hedonist trebuie să fii cu desăvîrşire raţional : nu există însă
hedonişii autentici şi nici nu vor exista vreodată. In loc să facem ceea ce vrem, sau ceea ce ne face plăcere, trecem prin viaţă făcînd lucruri exact contrare, de cele mai mult>-ori lucruri pe care n-avem deloc chef să le facem, urmmJ îndemnuri absurde care, în deplină cunoştinţă de cauză, ne pun în fel de fel de situaţii neplăcute, ne fac să suferim, ne plictisesc şi ne .provoacă
regrete. Uneori, oftă Calamy, regret timpul pe care l-am petrecut în armată în timpul războiului,' Atunci, cel puţin, nu se punea problema sa faci ce-ţi place ; n-aveai nici o libertate, nici o alegere de făcut. Fiecare făcea ceea ce i se spunea, şi 1 In pofida a tot (fr.)
basta. Acum sînt liber ; am posibilitatea să fac absolut tot ce doresc, şi mereu fac ceea ce nu doresc.
— Dar ştii precis ce ţi-ar plăcea să faci ? îl întrebă domnul Cardan.
Calamy dădu din umeri.
— Nu ştiu precis, răspunse el. Aş putea spune că mi~ar plăcea să citesc, să-mi satisfac curiozitatea în cele mai diferite domenii, să meditez. Dar în ce domenii anume, n-aş putea spune cu exactitate. Nu-mi place să alerg-după femei ; nu-mi place să pierd vremea cu relaţii mondene, sau să urmăresc, folosind o expresie tehnică, satisfacerea unor plăceri. Şi totuşi, din diferite motive şi în pofida voinţei mele, constat că-mi petrec cea mai mare parte a timpului cufundat tocmai în asemenea îndeletniciri. E un gen de nebunie puţin cercetată.
Tînărul lord Hovenden, care ştia că-i place să danseze şi că o doreşte pe Irene Aldwinkle mai mult ca orice pe lumea asta, nu prea înţelegea ce se discută.
— Nu ştiu se poate opri un om âă facă seea se îi plase, în afară, bineînseles — îşi adusese brusc aminte de învăţătura domnului Falx — de nesesitatea economică^
— Şi de el însuşi, adăugă domnul Cardan.
— Şi, ceea ce este mai deprimant, continuă Calamy fără să acorde vreo atenţie întreruperii, este senzaţia că vei continua aşa la infinit, în ciuda tuturor eforturilor de a te opri. De multe ori îmi doresc să nu fiu liber din punct de vedere obiectiv. Atunci, cel puţin, aş putea blestema pe altcineva decît pe mine însumi că-mi stă în cale. Da, în mod categoric, îmi doresc de multe ori să fiu ui\ simplu muncitor eu lopata,
— N-aai mai dori, dacă asi fi fost vreodată, rosti un ton grav lordul Hovenden, cu aerul celui care vor| beşte din propria-i experienţă,
Calamy rise.
— Ai perfectă dreptate, spuse el şi-şi goli paharul Nu credeţi că-i timpul să mergem lâ culcare ?
ir
Capitolul VIII
In fiecare seară, Irene avea privilegiul să o pieptene pe mătuşa ei. Aceasta era pentru ea una din clipele cele mai preţioase. E adevărat că uneori era o adevărată 'agonie să se ţină trează şi-i venea întotdeauna foarte greu să-şi înăbuşe căscatul. Nu se obişnuise încă, după o practică de trei ani, cu orele de culcare tîrzii ale mătuşii Liîian. Uneori, mătuşa Lilian o tachina pentru pofta ei copilărească de somn. Alteori insista cu multă solicitudine .ca Irene să se odihnească
după prînz şi să se ducă la culcare la ora zece. Tachinăriile o făceau pe Irene să-i fie ruşine de obiceiurile ei copilăreşti : iar la solicitudinile mătuşii protesta că nu mai este copil, că
niciodată nu se simte obosită şi că se poate obişnui uşor cu cinci sau şase ore de somn pe noapte. Lucrul cel mai important, ajunsese ea să creadă, era să nu fie văzută de către mătuşa Lilian căscînd şi să arate întotdeauna proaspătă şi vioaie. Dacă mătuşa Lilian nu remarca nimic, tachi-neriile şi solicitudinea erau evitate.
Oricum, însă, pentru toate aceste mici neplăceri ea era răsplătită de mii de ori de deliciile confidenţelor în feţa oglinzii de toaletă. In timp ce tînăra fată îi pieptăna părul lung, de un castaniu auriu, doamna Aldwinkle, cu ochii închişi şi cu o expresie de beatitudine — pieptă-
natul îi producea o plăcere fizică — vorbea spasmodic, în frînturi de fraze, despre evenimentele zilei, despre musafiri, despre oamenii pe care îi cunoscuseră, sau despre-trecutul ei, despre proiectele sale, sau ale Irenei, Pe tărîmul dragostei. Toate aceste subiecte erau abordate de doamna Aldwinkle într-o manieră rit se poate de in-
•93
timă, pe un ton cit se poate de confidenţial, fără nici o reticenţă. Irene era foarte mîndră şi recunoscătoare pentru faptul că mătuşa Lilian o trata ca pe o persoană matură, ca de la egal la egal. Fără să-şi fi propus vreodată în mod deliberat să o supună complet pe Irene influenţei sale, doamna Aldwinkle descoperise în cursul acestor convorbiri de la miezul nopţii mijlocul cel mai potrivit de a atinge acest ţel. Dacă îi vorbea astfel, o făcea pur şi simplu pentru că
simţea nevoia să se destăinuie fără rezerve cuiva, şi pentru că nu exista altcineva. Procedînd însă aşa, reuşise să facă din această fată o sclavă. Şi pentru că devenise confidenta mătuşii Lilian, pentru ca era investită cu acest titlu de onoare, Irene era stăpânită de un sentiment de recunoştinţă, care nu făcea declt să-i întărească ataşamentul firesc, de copil, faţă de mătuşă.
Intre timp,. învăţase să vorbească pe un ton familiar în legătură cu multe lucruri despre care se presupune că sînt ignorate de tinerele fete şi despre care într-adevăr nu ştia nimic decît în teorie şi în mod indirect. Cunoştinţele sale despre lume şi despre filozofia vieţii erau, ca să
spunem aşa, suspendate în vid, neavînd legătură directă cu realitatea. Pe un ton grav şi naiv, spunea o grămadă de lucruri care' nu-şi aveau originea decît în străfundurile inocenţei ei; amplifica şi dezvăluia în mod jenant, în faţa tuturor, situaţii la care doamna Aldwinkle făcuse doar unele aluzii în timpul confidenţelor sale din orele tîrzii de noapte. Irene se considera în orice caz o persoană pe deplin matură.