In noaptea aceasta, doamna Aldwinkle se afla într-o stare de spirit cam sumbră şi se văicărea.
— îmbătrînesc, oftă ea, deschizîndu-şi o clipă ochii pentru a se privi în oglindă. Imaginea pe care o văzu nu-r dezminţea spusele. Şi, totuşi, mă simt atît de tînără !
— Asta contează, declară Irene. Şi, în afară de aceasta, e absurd ce spui : nu eşti bătrînă ; nu arăţi bătrînă.
într-adevăr, Irene nu o vedea bătrînă.
— Cînd îmbătrîneşti nu te mai iubeşte nimeni, continuă doamna Aldwinkle. Prietenii sînt îngrozitor de infideli. Se împrăştie cu toţii. Cînd mă gîndesc Ia toţi prietenii mei... Nu-şi termină fraza.
Toată viaţa ei, doamna Aldwinkle a avut un talent deosebit să rupă cu prietenii şi cu amanţii.
Domnul Car-dan era aproape unicul supravieţuitor ai primei generaţii de prieteni. De toţi ceilalţi se despărţise. Şi o făcuse cu inima uşoară. Cînd era mai tînără i se părea uşor să-şi facă
prieteni noi în locul celor vechi. Prieteni potenţiali, gîndea ea, se găsesc pe toate drumurile, orîcînd. Acum, însă, începuse să se îndoiască că într-adevăr rezerva era atît de inepuizabilă pe cît crezuse. Descoperi că cei de vîrsta ei erau bine implantaţi în cercurile pe care şi le formaseră, iar celor din generaţia tînără nu le venea să creadă că inima ei era tot atît de tînără
ca şi a lor. De cele mai multe ori o tratau cu o politeţe distantă, acordată de obicei unor persoane străine, sau mai în vîrstă. ■— Oamenii sînt îngrozitori, exclamă Irene trecînd cu mai multă violenţă peria prin păr, ca pentru a-şi sublinia indignarea.
— Tu n-ai să-mi fii necredincioasă ? o întrebă doamna Aldwinkle.
Irene se aplecă şi o sărută pe frunte în chip de răspuns. Doamna Aldwinkle deschise larg cehii albaştri, strălucitori şi o privi cu acel zîmbet de sirenă care pentru Irene rămăsese tot atît de fascinant ca şi pe vremuri.
— Ah, dacă toată lumea ar fi ca micuţa mea Irene ! Doamna Aldwinkle lăsă capul să-i cadă în piept şi-şi închise din nou ochii. Se aşternu tăcerea. Ce-i cu oftatul ăsta atît de sfâşietor ? întrebă ea brusc.
Dacă n-ar fi fost clopoţelul de păr arămiu, ar fi putui; vedea că Irene roşise pînă în creştetul capului.
— Nu-i nimic, răspunse ea cu o stîngăcie care trăda ■şi mai mult încurcătura în care se afla şi de care se simţea vinovată.
In realitate, acea inspiraţie adîncă, urmată de o expiraţie scurtă şi puternică nu fuseseră
componentele unui oftat, ci ale unui căscat cu gura închisă. Doamna Aldwinkle, în înclinaţia ei spre romantism, nu bănui adevărul.
— Zici că nu-i nimic ? o întrebă cu îndoială. Nu-i nimic acest suflu pe care l-am auzit răbufnind prin crăpă-
turlle unei inimi zdrobite ? Niciodată n-am mai fost martora unui asemenea suspin.' Se uită la imaginea Ire<-nei reflectată în oglindă. Te-ai aprins la faţă ca un bujor. Ce s-a întimplat ?
— Doar ţi-am spas că nu-i iiimie, răspunse Irene puţin iritată.
Ii era ciudă pe ea însăşi că se comportase atît de prosteşte şi roşise fără rost, şi nu pe mătuşa ei. Se concentra şi mai mult asupra periatului, sperînd şi rugindu-se în sinea ei ca mătuşa Lilian să abandoneze subiectul.
Dar doamna Aldwinkle era implacabilă în lipsa-i de tact.
— In viaţa mea n-am auzit ceva care să exprime atâta pasiune ! spuse ea zîmbind ştrengăreşte în oglindă.
Vorbele ei aveau darul să cadă ca nişte lovituri de-ciomag pe capul celor cărora le erau adresate. Cînd glumea, nu ştiai niciodată precis dacă să-ţi fie milă de victimă sau de doamna Aldwinkle. Şi aceasta, pentru că deşi se putea întîmpla ca victima să primească lovituri serioase, spectacolul strădaniilor doamnei Aldwinkle de a le aplica erau tragi-comice ; ai fi dorit ca, spre binele ei şi al întregii umanităţi, să renunţe. Dar nu renunţa niciodată. Doamna
/Udwinkle- îşi împingea totdeauna glumele plnă la aî-' ' kna limită pe care şi-o putea imagina cineva cu o minte mai puţin greoaie decât a ei, şi chiar dincolo de aceasta.
— A fost ca un oftat de balena, continuă ea tachine-riile-i îngrozitoare.. Cu siguranţă că e vorba de o mare pasiune, de o pasiunt de prim ordin. Ia spume-mi, ckie-i ?
îşi ridică sprîncenele şi zkmbi cu un zîxnbet care i se păru, după ce-l studiase în oglindă, drept cel mai maliţios, dar în acelaşi timp cel nuai fermecător. „Ca în eaine-diile lui Congreve", îşi spuse ea.
— Dar, mătuşă Lilian, protestă Irene aproape cu disperare şi cu lacrimi în ochi, ţi-am spus doar că n-a îost nimic. In asemenea clipe se putea surprinde că era în stare chiar s-o urască pe mătuşa Liliam. De fapt, n-a fost decît un... Fiasese eît pe ce să se destăinuie pliraă de curaj, şi să-i spună mătuşii Lilian, cu riscul unor tachinerii sau a unei a solicitudini deplasate la adresa ei — amândouă erau în J momentul acela preferabile — că pur şi simplu eăscase.
96
par doamna Aldwinkle, continuîndu-şi cu perseverenta
jocul, o întrerupse.
— Lasă că ştiu eu cine e, făcu ea un semn de dojana u degetul în oglindă. Am ghicit. Nu sînt c
chiar o mătuşă bătrmă, oarbă şi proastă cum crezi. îţi închipui că n-am remarcat ? Copil prost ce eşti ! Crezi că n-am observat că el e extrem de asiduu şi că ţie-ţi cam place. Iţi închipui oare că mătuşa ta bătrînă şi proastă mai e pa deasupra şi oarbă ?
Irene roşi din nou : ochii i se umplură de lacrimi.
— Dar la cine te referi ? întrebă ea cu o voce pe cară se străduia s-o stăpînească să nu tremure.
— Faci pe inocenta! îşi continuă ironiile în stil Con-greve doamna Aldwinkle. Dar în această
clipă — mai devreme decît se întîmpla de obicei în asemenea cazuri — i se făcu milă şi consimţi să curme agonia bietei Irene. Hovenden, spuse ea. Cine altul ar putea fi ?
— Hovenden ? repetă Irene surprinsă cu adevărat.
— Inocenţă ultragiată ! — doamna Aldwinkle reveni pentru o clipă asupra ironiilor ei sîcîitoare. Dar e cît se poate de evident! continuă ea pe un ton mai normal. Bietul băiat umblă
după tine ca un cîine.
— După mine ? Irene .fusese mult prea ocupată să umble după mătuşa ei pentru a mai observa că umbla cineva şi după ea.
— Hai, nu te mai preface î o mustră floamna Aldwinkle. E atît de stupid să te prefaci ! Mai bine fii sinceră şi nu te mai ascunde după deget. Recunoaşte că-ţi place.
Irene recunoscu.
— Da, bineînţeles că-mi place, dar nu... nu în mod special. Nu m-am gîndit la el din acest punct de vedere.
Doamna Aldwinkle zîmbi puţin cam sarcastic, dar cu bunăvoinţă. Starea ei depresivă, motivele resentimentelor personale la adresa ordinii universale a lucrurilor fură date uitării.
Absorbită de unicul subiect care o in-texesa — studierea exclusivă şi temeinică a naturii umane — era din nou fericită. Dragostea — ăsta-i singurul lucru care contează. In comparaţie cu dragostea, pînă şi arta abia dacă avea o existenţă proprie. Doamna Ald-7 — Frunze uscate
winkle era aproape tot atît de interesată de iubirile al, tora, ca şi de ale ei proprii. Dorea ca toţi să fie îndrăgos, tiţi, în mod constant şi complicat. Ii plăcea să mijlocească contactele între oameni, să încurajeze sentimentele tarw dre, să urmărească cum pasiunea se dezvoltă, să fie de faţă cînd survenea (şi doamna Aldwinkle era totdeauna cam dezamăgită cînd nu survenea) catastrofa. Iar apoi, după stingerea — lentă sau violentă — a unei iubiri care se învechise, venea următoarea, la care trebuia să se gîn-dească, s-o pregătească, s-o consolideze, să