vegheze asupra ei; apoi a treia, a patra... întotdeauna trebuie să urmezi impulsurile spontane ale inimii, deoarece prin ele se dezvăluie dumnezeirea care sălăşluieşte în noi. Iar Eros trebuie venerat atît de profund, incît să nu admiţi decît manifestările cele mai pregnante şi mai pasionante ale puterii sale. A te mulţumi cu o dragoste care cu timpul s-a transformat întro simplă afecţiune, simpatie şi înţelegere reciprocă, înseamnă a batjocori numele lai Eros. Un adevărat amant, se gîndea doamna Aldwinkle, părăseşte dragostea sa veche, paralitică, şi-
şi deschide larg inima noii pasiuni.
— Ce gîsculiţă eşti ! începu doamna Aldwinkle. De multe ori mă întreb dacă în general eşti capabilă de iubire ; eşti atît de nereceptivă, de rece !
Irene protestă eu toată energia de care era capabilă. După ce-ai trăit atît de mult în compania doamnei Aldwinkle nu puteai să nu consideri acuzaţia de răceală, de insensibilitate la pasiune, drept cea mai condamnabilă crimă din cîte există. Mai bine erai acuzată de asasinat, mai ales dacă era vorba de crime passionnel.
— Nu ştiu cum poţi spune una ca asta, ripostă ea cu indignare. Sînt mereu îndrăgostită.
Doar au existat şi Peter şi Jacques şi Mario !
— Ţi se pare că eşti, îi răspunse dispreţuitoare doamna Aldwinkle, uitînd că tot ea era aceea care o convinsese pe Irene că a fost îndrăgostită. E mai mult imaginaţie decît realitate. Aşa sînt unele femei, de cînd se nasc — dădu ea resemnată din cap — şi pînă mor.
Din cele spuse de doamna Aldwinkle, ai fi putut în-, tr-adevăr crede că Irene era o fată bătrînă
de vreo pa-
triizoci ăc ani. care. conform probelor adunate timp dr douăzeci de ani, s-a dovedit a fi incapabilă de orice s-ar fi putut asemui cit de cît cu o dragoste pătimaşă.
Irene nu-i răspunse, continumd să-i pieptene părul. Calomniile doamnei Aldwinkle o dureau nespus. Ar fi vrut să facă ceva extraordinar pentru a dovedi că cran complet lipsite de temei.
— întotdeauna l-am considerat pe Hovcnden un băiat extrem de drăguţ, urmă doamna Aldwinkle, ca şi cum s-ar fi contrazis cu cineva.
Şi continuă să vorbească, in timp ce Irene o asculta şiri pieptăna părul.
•"A
-ni
'ia
Gfl
CspkolulIX
In camera sa, domnişoara Thriplow rămase vreme îndelungată cu stiloul în mînă, în faţa bloc-notesului deschis, înconjurată de tăcere şi singurătate. „Dragă Jim", începuse ea să scrie, _ Iubitul meu Jim. Astăzi te
u
-ai întors la mine atît de brusc şi neaşteptat, încît aproape că am izbucnit în plîns în faţa tuturor. întîmplarea a făcut, oare, să rup acea frunză de dafin şi s-o strivesc între degete pentru a-i elibera parfumul ? Sau erai tu acolo ? Erai tu cel care a şoptit în taină subconştientului meu să rup frunza ? Mă întreb, Şi mă tot întreb. Uneori îmi vine să cred că nu există accident, că nu facem nimic din întîmplare. In noaptea asta am fost sigură de acest lucru.
Mă întreb, însă, de ce-ai vrut să-mi reaminteşti de micuţa frizerie a domnului Chigwell din Weltringham ? De ce-ai vrut «ă te revăd şezînd pe scaunul de frizerie, cu un chip grav şi matur, cu roata periei electrice în-vîrtindu-se deasupra capului tău şi cu domnul Chigwell zicînd : „Aveţi părul foarte uscat, domnule Thriplow ?" Şi cureaua de cauciuc care m-a făcut să mă gîndesc întotdeauna la..." Domnişoara Thriplow notă comparaţia cu şarpele rănit, care îi venise pentru prima oară în minte în noaptea aceasta. N-avea nici un motiv special să-şi antedateze plăsmuirea şi să o plaseze în perioada tinereţii. Era pur şi simplu un procedeu literar şi nimic mai mult; e mai interesant cînd cineva spune că s-a gîndit la un lucru încă din copilărie. „Mă întreb dacă această amintire are vreo semnificaţie deosebită ? Or, poate că se datorează doar faptului că mă vezi neglijentă şi uitucă
100
.— o, bietul şi scumpul meu Jim ! — şi profiţi de orice prilej pentru a-mi aminti că ai existat, că mai exişti încă. Iartă-mă, Jim. Oricine uită. Cu toţii am fi blînzi şi buni, lipsiţi de egoism dacă ne-am aduce aminte — dacă n-am uita că şi ceilalţi sînt tot nişte fiinţe complete şi individualizate ca şi noi, că fiecare poate fi rănit tot atît lume este aceea de a iubi şi pentru mine. Nu-i o scuză pentru nimeni să spună că ceilalţi sînt la fel de răi. Ar trebui să-mi aduc aminte mai des. N-ar trebui să-mi las memoria în paragină. Şi nu numai în ce te priveşte pe tine memoria mea e năpădită de buruieni ; ci în legătură cu tot ce-i mai bun şi mai delicat şi mai gingaş. Poate că mi-ai amintit de domnul Chigwell şi de apa aromată de dafin şi pentru a-mi atrage atenţia că trebuie să iubesc mai mult, să admir mai mult, să dau dovadă de mai multă solicitudine şi să fiu mai receptivă. Dragul meu Jim !"
îşi puse stiloul pe masă şi, privind prin fereastra deschisă cerul înstelat, încercă să se gîndească la el, încercă să se gîndească la moarte. Ii era însă greu să se gîndească la moarte.
îşi dădu seama că-i dificil să te concentrezi mereu asupra ideii de dispariţie, de inexistenţă în loc de existenţă, de neant. In cărţi citeşti adesea cugetări înţelepte, încercase şi ea de mai multe ori să mediteze. Dar, nu se ştie de ce, nu prea reuşise. Ii veneau'mereu în minte tot felul de fleacuri. Nu reuşea să-şi concentreze gîn-durile asupra morţii, să le ţină imobile sub ochiul minţii, în cele din urmă se surprinse citind cele ce scrisese, punînd semnele de punctuaţie, corectînd greşelile de stil, cînd acesta suna prea formal, prea artificial, insuficient de spontan şi inadecvat unui jurnal intim.
La sfîrşitul ultimului paragraf, mai adăugă un „iubitul meu Jimtt şi rosti de mai multe ori cu voce tare aceste cuvinte. Exerciţiul avu efectul obişnuit; simţi cum. îi vin lacrimi în ochi.
Quakerii se roagă numai cînd se simt îndemnaţi de sfîntul duh ; e un lucru dificil, însă, să
ajungi să fii îndemnat de sfîntul duh. Bisericile mai îngăduitoare şi mai 101
lumeşti, conştiente de slăbiciunile umane, au furnizat credincioşilor ritualuri, litanii, mătănii şi lăcaşuri de rugăciune.
„Iubitul meu Jim, iubitul meu Jim". Domnişoara Thri-plow găsise formula adecvată pentru rugăciunea ei. „Iu, bitul meu Jim". Lacrimile îi făcură bine. Se simţi mai bună, mai blîndă, mai îngăduitoare. Şi -apoi, deodată, avu senzaţia că se ascultă din afară pe sine însăşi, detaşată, „Iubitul meu Jim". Dar îi păsa oare cu adevărat de el ? Ce erau toate acestea decît o mascaradă, o prefăcătorie ? Jim a murit demult; nu mai avea nici o legătură cu ea, cea de acum. De ce trebuia să-i mai pese şi să-şi mai amintească de el ? Şi toate aceste eforturi sistematica de a-şi concentra gîndurile asupra lui, consemnările în jurnalul intim destinat memoriei lui — nu erau oare un fel de antrenament emoţional ? Oare nu-şi zgîria în mod deliberat inima pentru a o face să sîngereze, ca apoi să-şi scrie poveştile cu fluidul roşu ?
Domnişoara Thriplow alungă însă ■ imediat cu indignare aceste gînduri monstruoase şi false.
îşi luă din nou stiloul şi începu să scrie foarte repede, ca şi cum ar fi scris o formulă magică, o formulă care, cu cît ar fi fost mai repede aşternută pe hîrtie, cu atît i-ar fi alungat mai curînd gîndurile rele.
„îţi aminteşti, Jim, cînd plăteam împreună în canoe şi era cît pe ce să ne înecăm ?..."