Norul este cea mai frumoasă poezie. Cînd te gîndeşti că Shelley a navigat pe această mare şi că a fost incinerat pe aici pe aproape, uite colo !"
Arătă ţărmul învăluit în ceaţă, care străjuia pe o întindere de mulţi kilometri plaja nesfîrşită de la Viareg-gio. Chiar şi acum ai fi putut discerne fantoma ţărmului ; seara însă, o să se contureze cu precizie. In bătaia razelor soarelui gata să apună, „Palace" şi „Grande Bre-tagne", „Europe" (giă Aquila Ncra) şi „Savoia" vor stră^ luci ca nişte nestemate — jucării princiare — printre nenumăratele hoteluri şi pensiuni mai modeste, atît ds patetic micşorate de la această distanţă. încît te podideau lacrimile. La această oră, dincolo de vălul de ceaţă, o sută
de mii de vilegiaturişti se îmbulzeau pe plajele altădată pustii, unde trupul lui Shelley fusese dat pradă flăcărilor. Pădurile de brad prin care venea călare de la Pisa, căutînd inspiraţie în tăcerea lor adîncă şi în umbra impresionantă, clocoteau acum de viaţă. Nenumărate cupluri cutreierau poienile... Şi aşa mai departe. Din stiloul meu se revarsă figurile de stil. Fiecare drahmă de cerneală albastră include implicit o mie de mots justes1 aidoma particulei de cromozomi care conţine în stare potenţială viitoarele trăsături ale unui om. îmi cer scuze.
Aşadar, cu tinereţea la provă şi plăcerea la pupă — carnea era atît de lucitoare sub soarele de amiază, culorile atît de vii şi de aprinse, încît mi-am amintit de micile extazuri ale lui Etty —
ambarcaţiunea trecu încet la cîţiva metri de mine. întins ca o cruce vie pe salteaua mea de apă
marină, mă uitam la ei languros printre
1 Cuvinte potrivite (fr.)
110
pleoapele întredeschise. Mă priviră şi ei — feţele lor exprimau o totală lipsă de curiozitate •—
dar numai pentru o clipă, apoi îşi întoarseră capetele în altă parte, ca şi cum aş fi fost una dintre broaştele acelea sleite de puteri pe care le vezi după perioada de împerechere, plutind cu burta în sus pe suprafaţa bălţiior. Şi totuşi eram ceea ce se cheamă un suflet nemuritor. îmi închipuiam că ar fi fost mai rezonabil ca ei să-şi fi oprit ambarcaţiunea şi să mă fi întrebat peste întinderea de apă : „Bună dimineaţa, străine, ce-ţi mai face sufletul ? Şi ce-ar trebui să
facem noi pentru a fi mîntuiţi ?" Pe de altă parte însă,. obiceiul nostru de a'nu-i considera pe străini nimic altceva decît nişte broaşte sleite de putere, ne scuteşte, probabil, de o grămadă de neplăceri.
— De la un cap la altul, preciza domnul cu lata roşcovană, în timp ce se îndepărtau de mine.
Iar tînăra şi prevenitoarea făptură sugeră foarte res-■^ pectuos, cu o voce timidă şi blîndă, că
„marea nu ştiu '%. cum" ar putea fi de fapt „marea furtunoasă". „Sau marea ,3? spumoasă"
spuse tînărul lopătar, ale cerui eforturi sub soarele arzător îl îndreptăţeau să exprime o părere pro-»^f fesională, de marinar, plină de bun simţ. \ „Dar e cît se poate de evident ce este", ripostă doamna
^ Lanternă Chinezească, pe un ton cam dispreţuitor. Tînărul de pe bancă îşi aruncă ţigara, şi începu să fluiere meditativ aria „Deh, vieni alia finestra" din Don Giovanni, Tăcere ; barca se îndepărta cu fiecare lovitură de ramă. Ultimele cuvinte pe care le-am auzit au fost pronunţate, cu voce tărăgănată şi cam copilăroasă, de tînăra de la pupă. „Aş vrea să mă bronzez mai repede ! — spuse ea, scoţîndu-şi piciorul gol şi alb din apă. Parcă am trăi într-o pivniţă ! Ce culoare nesănătoasă şi îngrozitoare, ca de sparanghel opărit, sau ca de ciupercă !:' adăugă ea gînditoare.
ii. Doamna Lanternă Chinezească spuse ceva, apoi domnul roşcovan. Dar cuvintele nu se mai înţelegeau. Curînd .ş3|-am mai auzit nimic; au pleeat, lăsînd totuşi in urma iu
lor numele lui Shelley. Aici, pe aceste ape îşi conducea el barca. Intr-o mînă ţinea un volum de Sofocle, în cealaltă cîrma. Privirea-i scruta cînd micile hieroglife, cînd orizontul mărginit de munţi şi nori. „La babord, Shelley" îi striga căpitanul Williams ; şi cîrma vira direct la tri-bord. Barca se clătina, cît pe ce să se răstoarne ; apoi, într-o zi, un fulger! Cerul smolit se despică în două. In zgomotul asurzitor, părea că totul se sfărîmă ; tunetul explodă chiar deasupra şi se rostogoli aidoma unor bolovani uriaşi, printre norii metalici. Ecoul îl purtă
peste ceruri şi peste munţi, — „Din pisc în pisc", îmi amintii eu, adoptînd corectura făcută de doamna Lanternă Chinezească „din pisc în pisc, răsună ca un disc" (Ce infamie !) Apoi, urlînd şi şuierînd, uraganul se abătu asupra lor. Şi acesta a fost sfîrşitul.
Chiar şi fără aluzia doamnei Lanternă Chinezească, probabil că aş fi început să mă gîndesc la Shelley. Pentru că a trăi pe acest ţărm, între mare şi munţi, în alternanţa perioadelor de calm desăvîrşjt şi de furtuni violente şi neaşteptate, înseamnă a trăi unul din poemele lui Shelley. Eşti înconjurat de o frumuseţe fantastică şi ireală. Dacă nu ar exista suta de mii de vilegiaturist!, jazul de la „Grand Hotel", frontul unit pe care civilizaţia îl opune — sub formă
de pensiuni, pe o distanţă de kilometri — mării străine şi pustii, dacă n-ar exista toate acestea ţi-ai putea într-adevăr pierde simţul realităţii, închipuindu-ţi că ficţiunea s-a transformat în realitate. Pe vremea lui Shelley, cînd ţărmul era aproape nelocuit, oricine putea fi scuzat că a pierdut simţul realităţii. Trăind aici, într-o lume reală, practic indistinctă de cea fictivă, oricine aproape că ar fi fost îndreptăţit să-şi dea frîu liber imaginaţiei, pînă la acele limite extravagante pe care şi le-a permis Shelley.
Dar un om din actuala generaţie, crescut într-un mediu tipic contemporan, nu mai are nici o justificare de acest gen. Un poet modern nu-şi mai poate permite luxul intelectual în care s-au complăcut atît de bine predecesorii săi. Stînd întins pe apă, îmi reDetam versurile 112
scrisa acum cîteva luni, inspirate de gînduri asemănătoare.
i*0
in
1
fLU
Cînd Sf intui Duh coboară lin din Rai In Golders Green, Penge şi Uf ord, Gazdele împroaşcă
putregai Răzbunîndu-se pe-ilustrul lord.
Căci dacă-n alte timpuri fiii de seniori, De servitori şi de hangii s-au închinat La Dumnezeu, Speranţă, Grecia şi flori, In vremurile noastre noi am învăţat Să ne simţim acasă oriunde ne aflăm : Şi-n Camden Town, pe străzile lui sumbre. Plin de nădejdi, în pestilenta ce-ndurăm, Duhul cel Sfînt vine s-alunge umbre.
fi>i îmi amintesc că am scris aceste versuri într-o după amiază sumbră, în biroul meu din Gog's Court, Fetter Lane. Tot în acelaşi birou, şi într-o după amiază aproape perfect similară, scriu şi acum. Reflectorul plasat afară, în dreptul ferestrei, îmi trimite o lumină slaba şi murdară care are nevoie să fie suplimentată de cea electrică din interior. Pluteşte un miros stătut de cerneală de tipar. Din. subsol se aude bubuitul şi zăngănitul preselor ; se tipăreşte în două sute de mii de exemplare „Revista femeilor'!. Sîntem aici în inima universului nostru uman. Haideţi, aşadar, să recunoaştem sincer că sîntem cetăţenii acestui oraş meschin, că în aceste condiţii am ales soluţia cea mai proastă şi că nu căutăm să evadăm.