Pentru a evada — fie în spaţiu, fie în timp — trebuie sâ alergi acum mult mai departe decît era necesar acum vreo- sută de ani, cînd Shelley se plimba cu barca pe Marea Tireniană, evocînd viziunile epocii de aur. Trebuie să te deplasezi mai departe in spaţiu, pentru că există un număr mai mare de oameni, vehicule mai multe şi mai rapide. în acest poem shelleyan, care este peisajul Versiliei, s-au introdus „Grand Hotel", cei o sută de mii de vilegiaturişti şi orchestrele de jaz : Iar epoca de aur,
«3
care pe vremea lui Godwin nu părea atît de îndepărtată, s-a distanţat tot mai mult de noi, pe măsură ce fiecare reformă electorală, fiecare victorie asupra bastioanelor capitalismului, nimiceşte o nouă iluzie. Pentru a evada în anul 1924 trebuie să pleci în Tibet, şi trebuie să
speri pe puţin la anul 3000. Şi, cine ştie ? Poate că şi în palatul lui Dalai Lama există aparate de radio ; şi poate că epoca de aur care va veni peste o mie de ani va fi cu adevărat de aur numai pentru că va reuşi să pună pentru prima oară sclavia pe baze cu adevărat ştiinţifice şi eficiente.
O evadare în spaţiu, chiar dacă o realizezi, nu este o adevărată evadare. Un om poate să
trăiască în Tibet, sau în mijlocul Anzilor ; el nu poate însă dezminţi prin aceasta existenţa Londrei şi a Parisului, nu poate uita că există locuri ca New York şi Berlin. Pentru majoritatea oamenilor, Londra şi Manchesterul reprezintă regula ; n-ai decît să te refugiezi la Arcquipa, unda primăvara este veşnică ; tot nu vei trăi în ceea ce pentru conştiinţa umană, în general, reprezintă realitatea.
Nici evadarea în timp nu este mai satisfăcătoare. Să trăieşti in viitorul-luminos, să trăieşti pentru viitor. Privind spectacolul de azi, să te consolezi cu gîndul la cel de mîine. Şi poate chiar să contribui la a-l transforma în ceea ce ar trebui să fie. Cunosc toate acestea, vă asigur.
Am trecut prin aşa ceva, am trăit într-o stare de permanentă intoxicare gîndindu-mă la ce va fi, muncind fericit pentru un magnific ideal de fericire. Dar dacă stai şi te gîndeşti puţin, vezi cît de absurde sînt aceste anticipări, aceste eforturi pentru ceea ce va fi. In primul rînd pentru că în general nu avem nici un motiv să credem că va exista un viitor, cel puţin pentru oameni.
In al doilea rînd, nu ştim dacă idealul de fericire spre care năzuim nu va fi pînă la urmă ori total irealizabil, ori, în cazul în care va fi realizabil, total respingător pentru omenire. Doresc oare oamenii să fie fericiţi ? Dacă ar exista perspectiva reală de a realiza o stare de fericire permanentă şi constantă, n-ar fugi ei oare îngroziţi de această împlinire fastidioasă ? Şi, în sfîrşit, contemplarea viitorului, efor-114
turile constante pentru* el, nu pot împiedica prezentul de a exista. Ele nu fac decît să-i întunece parţial imaginea Aceleaşi obiecţii sînt aplicabile, în egală măsură, evadărilor care nu vizează spaţiul sau timpul, ci eternitatea platonică, idealul. Evadarea în simpla ficţiune nu contracarează faptele : ea nu face decît să le ignore.
In sfîrşit, există acei oameni, mai curajoşi decît fugarii, care se aruncă efectiv în viaţa.contemporană reală din jurul lor şi se consolează găsind în mijlocul mizeriei, stupidităţii şi aspectelor ei respingătoare, dovezi de infinită bunătate, caritate, milă etc. E adevărat că
aceste însuşiri există şi că ele oferă un spectacol reconfortant; în ciuda civilizaţiei, oamenii n-au decăzut sub nivelul animalelor. Chiar şi în societatea umană părinţii sînt devotaţi progeniturilor lor, pînă şi în această societate cei slabi şi năpăstuiţi sînt uneori ajutaţi. Ar fi şi de mirare să nu fie aşa avînd în vedere originea şi afinităţile omului. Aţi citit vreodată vreun anunţ mortuar în care defunctul să nu fi posedat o inimă de aur în ciuda înfăţişării sale grosolane şi a unor maniere groaznice ? Şi oricit ar fi de respingătoare producţiile lor din punct de vedere literar, autorii acestor anunţuri mortuare au perfectă dreptate. Avem cu toţii inimi de aur; deşi uneori .sintom, ce-i drept, prea ocupaţi cu propriile noastre tre-iburi pentru a ne aminti de acest lucru. Oamenii cu ade-ivărat cruzi şi răi sînt tot atît de rari ca şi oamenii de geniu, sau idioţii absoluţi. N-am întîlnit încă un om cu un suflet hain în adevăratul înţeles al cuvintului. Şi inu-i de mirare ; deoarece un om cu adevărat hain este acel om la care unele instincte sînt dezvoltate în mod anormal, iar altele sînt mai mult sau mai puţin atrofiate.
Aşa cum n-am întîlnit, de pildă, un om ca Mozart.
Este adevărat că Charles Diekens reuşea să se simtă emoţionat pînă la lacrimi ori de cîte ori descoperea virtutea în mijlocul mizeriei. Cum zicea foarte bine unul din admiratorii săi din America, ,.el arată că viaţa, în aspectele sale cele mai crude, capătă o măreţie tragică; că actele de nebunie şi excesele nu distrug complet sentimentele morale şi că bîrlogul celei mai negre crime este uneori iluminat de prezenţa sufletelor celor mai nobile" Ce frumos ! Dar există, oai*c, un motiv major să
115
fim emoţionaţi ori de cite ori întilrum virtutea în societatea liman» ?' Faptul căi oamenii au ficat şi pancreas,, «te pîlciă, nw ne prea emoţionează. La om virtuţile sînt tot atît de fireşti ca şi organele digestive ; ţinînd cont de instinctele sale soeiale, este eît se poate de firesc ca orice biolog onest să se aştepte să le găsească.
Aşa stînd luerarile, n.u. există nimic îrt aceste virtuţi ă la Bickens despre care ar merita să
scrii. Nu-i nici uo motiv să fim deosebit de mîndri de însuşirile pe care Ie moştenim de la strămoşii noştri patrupezi şi pe care le împărtăşim cu animalele noastre domestice preferate.
Ar fi însă o. adevărată recompensă pentru noi dacă am găsi în societatea contemporană dovezi de virtuţi spe^ eific umane — virtuţile raţionale şi conştiente care ar trenai să aparţină; prin definiţie acelei fiinţe care îşi zice Bom-o Sapîens. Receptivitatea, de pildă, lipsa de prejudecăţi iraţionale, toleranţa totală şi eforturile constante, rezonabile, îndreptate spre binele societăţii. Dar, dîn păcate, tocmai aseoxenea însuşiri nu sînt de găsit. Cui altcuiva d»toră»ay la urma, uz-mei, toată această mizerie, confuzie şi hidoşenie, deeit lipsei de virtuţi omeneşti? In realitate—.cu excepţia unor capricii întîmplătoare aîe natorii, care se manifestă cînd ici, cînd eolo, dar întotdeauna în mod inoportun — noi, oamenii înţelepţi, sîn-fcera în mod- practic lipsiţi de orice virtuţi umane. Ajunge să stai o săptănaină. într-un mare oraş, ca să te convingi de acest lucru. Lipsa de însuşiri cu adevărat umane fiind totală, sîntem nevoiţi, atunci, cînd în general avem bunăvoinţa să privim realitatea în faţă, să procedăm ca Charles Diekens şi să
felicităm umanitatea numai pentru virtuţile sale animalice. Cei veseli şi optimişti care ne asigură că totul e în ordine în omenirea asta pentru că mamele îşi iubesc copiii, cei săraci sînt milostivi şi se ajută reciproc, iar soldaţii mor pentru un drapel, vor să ne dea curaj, arătînd că
semănăm cu balenele, elefanţii şi albinele. Cînd le cerem, în schimb, să ne ofere dovezi de înţelepciune umană, să ne dea cîteva exemple de comportare conştientă şi rezonabilă, ne reproşează răceala intelectuală şi, în general, „lipsa de omenie" — adică refuzul de a ne mulţumi cu standardele oferite de lumea ani-116
malelor. Oricît de recunoscători- am fi pentru existenţa in societatea civilizată a acestor virtuţi obişnuite de junglă, nu avem nici o justificare să le opunem ororilor şi mizeriei vieţii sociale.
Ororile şi mizeria provin din lipsa de raţiune a oamenilor — din incapacitatea lor de a fi în mod înţelept şi deplin umani. Virtuţile.de junglă nu reprezintă decît faţada acestui animalism, al cărui cap este bunătatea instinctivă şi a cărui coadă este stupiditatea şi cruzimea instinctivă.