Atît în ceea ce priveşte ultima consolare a filozofiei. Am rămas faţă în faţă cu realitatea.
Biroul din Gog's Court se află situat, repet, chiar în inima ei, în inima ei care bate.
■nit
I
Capitolul II
Gog's Court, buricul realităţii !. Recitind în tăcere? care se aşternuse aceste versuri ale mele, am avut ser timentul adevărului lor profund :
Căci dacă-n alte timpuri fiii de seniori, De servitori şi de hangii s-au închinat La Dumnezeu, Speranţă, Grecia şi flori, In vremurile noastre noi am învăţat Să ne simţim acasă oriunde ne aflăm : Şi-n Camden Town, pe străzile lui sumbre.
Vocea-mi răsuna profetic pe întinsul mării. Nimic ni. contribuie mai mult la adîncirea sensului unei afirmaţii,, decît repetarea ei cu voce tare, cînd eşti singur : „M-am 1 hotărît; aşa să-mi ajute Dumnezeu! Nu mai pun o pi-| cătură în gură !" Cît de des în nopţi negre sau dimineţi geroase, n-auzi cuvinte solemne de acest gen din gura cuiva, odată cu duhoarea de whisky !
Jurămîntul magic pare să conjure întregul univers să ia parte la bătălia pe care partea mai bună
a eului o dă împotriva viciului care-l împresoară. Ce clipe emoţionante şi înfiorătoare ! Chiar şi numai de dragul de a mai trece o dată prin ele, de dragul de a sparge încă o dată cu ecourile acestui jurămînt tăcerea de moarte a Styxuluî şi tot merită, să încâlci hotărîrea cea bună. Ca să
nu mai vorbim de plăcerile beţiei propriu-zise.
Scurtul meu recital a avut darul să-mi confirme adevărul speculaţiilor. Căci, nu numai că
exprimasem cu voce tare esenţa gîndurilor mele, dar recursesem cu acest 118
prilej la o formulă care conţinea, şi e cazul sâ mă felicit pentru aceasta, un element de magie. Care e secretul acestor expresii fericite ? Cum se face că o cugetare mediocră
exprimată de poet într-o formă abracadabrantă pare de o profunzime nebănuită, iar o idee evident falsă şi stupidă poate fi făcută să pară adevărată prin modul în care este exprimată ?
Sincer vorbind, nu ştiu. Mai mult decît atît, nu am reuşit să găsesc pe nimeni care să-mi poată da un răspuns la această şaradă. De ce expresia shakespeareană „muzică murindă" ne emoţionează tot atît de mult ca şi marşul funebru din Eroica, sau finalul din Cori olan ? De ce, înţr-o anumită privinţă, e mai comic să-i zici „orătanie" maimuţei Tulliei decît să scrii o piesă îiitreagă în genul lui Congreve ? Şi de ce versul „Gînduri ce de multe ori sînt prea adînci ca să mai stoarcă lacrimi" — produce efectul scontat ? Mister. Oricît ar părea de ciudat, dar acest joc al artei poate fi asemuit magiei. Vivacitatea limbajului induce în eroare mintea. De altfel e un fenomen destul de frecvent. Să luăm, de pildă, pe bătrînul Shakcspeare. Cîte inteligenţe critice nu au fost incluse în eroare de vivacitatea limbajului său ? Pentru că ştie să spună „sîrmoşi buldogi, şi semi-lupi" şi „muzică murindă" şi
„cheltuiala ■de curaj în risipa de ruşine" şi altele de acest gen, noi îl credităm cu idei filozofice, ţeluri morale şi analize psihologice dintre cele mai profunde. In timp ce ideile sale sînt nemaipomenit de confuze, iar unicul său ţel este de a distra, şi nu a creat decît trei tipuri de personaje. Unul, Cleopatra, este un excelent exemplar din viaţă, ca orice personaj dintr-un roman realist bun, să spunem de Tolstoi. Celelalte două — Macbeth şi Falstaff —
sînt figuri imaginare şi fabuloase, consecvente cu ele însele dar ireale, în sensul în care Cleopatra este reală. Bietul meu amic Calamy ar spune că sînt mai reale, ar afirma că aparţin domeniului Artei Absolute şi aşa mai departe. Nu pot să mă ocup de părerile bietului Calamy, în orice caz nu în acest context; mai tîrziu, s-ar putea. în ce mă priveşte, cred că Macbeth şi Falstaff sînt în orice caz nişte personaje mitologice cît se poate de autentice şi complete, ca Jupiter şi Gargantua, Medeea sau domnul Winkle. Sînt sineurii monştri mitologici bine plăsmuiţi
119
din galeria shakespeariană; după cum Cleopatra este singurul exemplar real, bine copiat.
Capacitatea lui nelimitată pentru plăsmuiri abracadabrante i-a făcut pe foarte mulţi să creadă
că toate celelalte personaje sînt la fel de bune.
Dar, martor mi-e cerul, nu Bardul este tema care mă preocupă. Să revenim la versurile pe care le recitam pe cînd stăteam întins pe suprafaţa apei. După cum vă spuneam, convingerea că „ne simţim acasă oriunde ne aflăm" mi-a fost pe deplin întărită de auzul propriei mele voci, pronunţînd eleganta formulă în care era prezentată această idee. Repetînd aceste cuvinte mă
gîndeam la Gog's Court, la cămăruţa mea cu reflectorul în dreptul ferestrei, la lumina pe care o ţin aprinsă iarna chiar şi la amiază, la mirosul cernelei de tipar şi la zgomotul preselor. Mă
întorsesem înapoi acolo, înapoi în inima palpitîndă a realităţilor, nemaiavînd nimic de-a face cu acest peisaj însorit, plin de poezie. Pe masa mea de lucru se afla un vraf de şpalturi lungi şi era miercuri, ar fi trebuit să le corectez, dar îmi era. lene în acea după-amiază ! In spaţiul alb de zece centimetri din partea de jos a şpaltului scrisesem versurile : „Căci dacă-n alte timpuri fiii de seniori..." Stăteam aplecat asupra lor, ca un jucător care îşi studiază mişcarea următoare. Oare ce îmbunătăţiri-mai erau posibile ? Cineva bătu la uşă. Am acoperit cu o sugativă partea de jos a şpaltului — „Intră !" — şi mi-am continuat lectura materialului pentru tipar, „...de cînd iepurii de Himalaya au început să-şi transmită prin ereditate culoarea blănii, în lumea amatorilor crescători de iepuri nici un alt eveniment nu a stîrnit un entuziasm mai mare, după cel al fixării noii specii flamande — an-gora. Realizarea domnului Spargle este într-adevăr re-poeală..." Am alăturat r-ul din repocală la ă-ul rămas văduv din cuvîntul într-adevăr şi mi-am ridicat privirea. Domnul Bosk, redactorul-şef adjunct, mă privea de sus.
— Şpalturile articolului de fond, sir — mi se adresă el cu acel aer de superioritate politicoasă
care-i caracterizează atitudinea faţă de mine, şi-mi întinse încă un şpalt.
— Mulţumesc, domnule Bosk,
120
Dar, domnul ©osk na s-a uetras. Stînd ea de -obicei 3n picioare, în poziţia sa preferată, cea pe care bănicii noştri (dintre care pe drept cuvînt domnul Bosk face parte')' o luau la fotograf în dreptul unui panou reprezentând o coloană de marmură, .mă privea abia schiţînd un zîmbet pe sub barbişonu-i cărunt. Al treilea nasture *de la vestă era descheiat, pentru ca să poată
introduce mina dreaptă ca pe ua plic vMt pe jumătate în -cutia poştală. Îşi deplasase ceatrial de greuiate pe piciorul d»ept care stătea ţeapăn.. Celălalt era uşor îndoit şi se sprijini a cu călcîiul pantofului pe virf ui celuilalt, lormind tm unghi drept. îmi dădeam seama Gă trebuia să mă aştept la o observaţie.
— S-a întimplat cewa, domnule Bosk ? l-am întrebat. Printre firele rare ale toarbişoitului puteam zări dam
zîrrtbetu-i devine şi mai -afabil, îşi înclină şăgalnic capul într-o parte. Vocea-i deveni mieroasă. în asemenea ocazii, cînd urma să primesc o săpuneală şi să'fiu pus la punct, aerai său curtenitor degenera într-uri iei de cochetărie
■de {etşjcasă.
— Dacă-mi permiteţi, domnule Chelifer, spuse el scli-iosindu-se, cred că vă veţi convinge singur că rabear un înseamnă în spaniolă „a da din coadă", aşa cum afirmaţi în articole dîBBneavoastră despre etimologia cuvîntulv»i „mbbit" x, ci mai degrabă „a da din partea de dinapoi"