— A da din partea de dinapoi, domnule Bosk ? l-am întrebat eu. Dar aşa ceva mi se pare foarte dificil.
— Nu însă şi în Spania, după toate aparenţele — replică domnul Bosk chicotind.
— Dar ne aflăm în Anglia, domnule Bosk.
— N-are a face. Afirmaţia mea se bazează pe însuşi
dicţionarul Skeat.
Şi, cu aerul celui care într-un moment critic al jocului seoate al cincilea as, domnul Bosk îşi duse triumfător in faţă mina stingă pe care o ţinuse misterios la spate. In ea ţinea un dicţionar ; dintre filele acestuia ieşea o bucăţică de hîrtie. Domnul Bosk îl puse pe masă in faţa mea şi-l deschise. Cu un deget care se termina cu 6 unghie boantă, îmi arătă pasajul ; „...sau eventual
— am <(H',1 Iepure în 1. engleză. ..trj m'u \$ .>:..;. u<±. .. .• . . ITJI'Î )&.
din spaniolul robea r, a da din partea
Am
citit cu voce tare de dinapoi".
— Aveţi ca de obicei dreptate, domnule Bosk. să îndrept în şpalt.
—■ Mulţumesc, răspunse domnul Bosk pe un ton de profundă umilinţă.
Triumfa. îşi luă dicţionarul, îşi repetă reverenţa cu obişnuitu-i aer de superioritate şi se îndreptă cu pasul său lin şl silenţios spre uşă. In prag se opri.
— îmi amintesc că această problemă a mai fost pusă odată. Vocea-i mieroasă era plină de venin : Pe vremea^ domnului Parfitt, spuse el, şi dispăru, închizînd încet uşa O săgeată partiană. Menţionarea numelui lui Parfit trebuia sâ-mi dea lovitura de graţie, să mă
facă să re şese de ruşine. N-a fost oare domnul Parfitt un redactor-şef perfect, desăvîrşit şi infailibil? Pe cînd eu... domni Bosk lăsă în seama propriei mele conştiinţe să decid eram eu.
Şi într-adevăr ; eram perfect conştient de lipsurile care le aveam. ,Revista crescătorilor de iepuri", la car este incorporat — lucru ştiut de orice elev — ,,Buletinuţ crescătorilor de şoareci" nici nu ar fi putut avea un re dactor-şef mai puţin potrivit decît mine. Mărturisesc c nici pînă astăzi nu am reuşit să fac deosebirea dint-iî| cele două extremităţi ale unui iepure.
Domnul Bosk j un supravieţuitor al vechilor zile glorioase de pe vremea domnului ParfiU, întemeietorul şi — timp de 30 de ani rcdactorul-şef al revistei.
— Domnul Parfitt, obişnuia el din cînd în cînd să-it spună, a fost un crescător amator în adevăratul înţeles) al cuvîntului. ■
In timp ce succesorul său. nu. >|
Războiul se sfîrşise. Căutam o slujbă, o slujbă undcva| în inima vieţii reale. Caracterul iluzoriu al postului m-p făcut să resping oferta de cercetător la colegiul unde diasem. Doream ceva — cum să vă spun ? .— mai pal pitant. Şi am găsit în ,,The Times'1 tocmai ceea ce de ream : „Se caută un redactor cu capacităţi literare dov< dite pentru o publicaţie comercială în domeniul creşterii animalelor. Adresaţi-vă la căsuţa poştală 92". M-am âdr< sat, am fost chestionat şi am cucerit. Directorii n-au putut
122
rezista pînă la urmă referinţei ce mi-a fost dată de Episcopul de Bosham. „Faptul,că l-am cunoscut de o viaţă întreagă pe domnul Chelifer şi familia sa îmi îngăduie să afirm cu toată
convingerea că este un tînăr foarte capabil şi cu o înaltă ţinută morală, (semnat) Hartley Bosham''. Am fost primit pe o perioadă de probă de şase
luni.
Bătrînul domn Parfitt, redactorul-şef în retragere, a mai rămas cîteva zile ca să mă iniţieze în secretele meseriei. Era un bătrînel binevoitor, mic de statură, îndesat şi cu un cap foarte mare.
Faţa-i părea chiar mai lată decît era în realitate, din pricina favoriţilor cărunţi care porneau de o parte şi de alta a obrajilor şi se uneau, pe nesimţite, cu capetele mustăţilor. Ştia mai multe decît oricine din ţara asta despre şoareci şi iepuri; cel mai mult se mîndrea, însă, cu talentul său literar. Mi-a ■ explicat principiile după care îşi scria articolele de fond săptă-mînale.
— In fabulă, îmi spunea el zîmbind în anticiparea finalului acestei anecdote pe care o elaborase şi cizelase de prin 1892, în fabulă muntele este cel care, după eforturi îndelungate
— şi aş spune geologice — naşte un şoricel. Principiul meu, dimpotrivă, a fost întotdeauna acela de a-l determina pe şoricelul meu, ori de cîte ori acest lucru este posibil, să genereze munţi. E uimitor cîte reflecţii despre viaţă, artă, politică, filozofie şi despre mai ştiu eu ce poţi scoate dintr-un şoarece sau dintr-un iepuraş. De-a dreptul uimitor !
Citatul cel mai remarcabil, care lămurea culmile gîn-dirii domnului Parfitt, atîrna încă frumos încadrat, deasupra biroului redactorului-şef. E scos din articolul care a apărut la 8 august 1914
în „Revista crescătorilor de
iepuri*.
„Nu cititorii Revistei crescătorilor de iepuri au fost cei care au făcut să izbucnească acest război, scrisese domnul . Parfitt la acea dată memorabilă. Nici un crescător de şoareci, afirm eu cu emfază, nu l-a dorit. Nu ! Absorbiţi de preocupările lor inofensive şi pe drept cuvînt folositoare, ei nu au avut nici dorinţa şi nici timpul să tulbure pacea lumii. Dacă toţi oamenii s-ar consacra pe de-a-ntregul unor îndeletniciri ca ale noastre, n-ar mai 123
exis-fca războaie. Lumea ar fi plină de creatori şi protectori ai vieţii şi nu de bestii distrugătoare, ca acum. Dacă kaiserul Wilhelm al H-lea ar fi fost crescător de iepuri sau de şoareci, nu ne-arn fi pomenit astăzi într-o lume a cărei existenţă însăşi este periclitată de ororile inimaginabile ale războiului modern."
Ce cuvinte înălţătoare ! Nobila indignare a domnului Parfitt a fost accentuată şi de teama pentru revista pe care o conducea. Războiul, prevestea el sinistru, va pune eapăt creşterii iepurilor. Dar s-a înşelat amarnic. E adevărat că şoarecii nu au prea fost la modă între 1914 şi 1918.
In. anii de raţionalizări şi restrişte însă, importanţa iepurilor a căpătat dimensiuni noi. în 1917, erau de zece ori mai mulţi crescători de „giganţi de Flandra", decît înainte de război. Numărul abonamentelor a crescut, re-elamele s-au înmulţit
— Iepurii, m-a asigurat domnul Parfitt, ne-au ajutat în mare măsură să cîştigăm războiul.
Şi invers, războiul i-a ajutat atît de mult pe iepuri, Incit domnul Parfitt a putut să se retragă în 1918 avînd asigurat un venit modest, dar îndestulător. Atunci am pre-liuat eu conducerea. Şi, în ciuda dispreţului domnului Bosk pentru ignoranţa şL incompetenţa mea, pot să mă feliciţi pe bună dreptate pentru modul în care am condus firma^ în' vremurile grele care au urmat.
Pacea i-a surprins pej englezi mai puţin prosperi, dar în acelaşi timp mai puţin] înfometaţi deeit în timpul războiului. Au trecut vremurile cînd erau nevoiţi să crească iepuri, dar, în acelaşi timp, nu-şi puteau permite nici luxul să-i crească de plăcere. Abonamentele au scăzut, numărul reclamelor aşij-derea. Am evitat catastrofa inevitabilă adăugind o nouă rubrică
despre capre. „Este incontestabil că, din punct de vedere biologic, acest amestec de rozătoare şi rumegătoare e cu totul nepotrivit, am scris eu în raportul către directori. Sînt însă
sigur că din punct de vedere comercial inovaţia este justificată." Şi a fost, într-adevăr. Caprele au adăugat vreo jumătate de duzină de pagini de reclame şi mai multe sute de abonamente.
Domnul Bosk era furios de succesul meu; directorii, în schimb, îşi făcură cea mai bună
impresie despre capacităţile mele.
124
E adevărat, cu articolele mele de fond nu erau întotdeauna de aeord.