sau două în urmă, puţin timp înainte ca mama să se fi hotărît, în sfîrşit, să se mute şi ea.
Urcînd scările spre terasa ogivală, m-am simţit ca un excavator în pragul unui mormînt. Am tras de minerul de fier forjat al soneriei ; balamale scîrţîirâ, sârme zbîrnîiră răguşite şi, în depărtare, se auzi — cu totul întâmplător parcă, aidoma unui gînd ascuns la care nici nu te aştepţi — clinchetul debil al clopoţelului. Peste o clipă uşa se va deschide, voi intra înăuntru, şi voi vedea în încăperea intactă mumia regală — pe mine însumi.
Intre aceşti pereţi gotici nu s-a scliimbat niciodată nimic. Mobilele se învecheau imperceptibil
; tapetul de hîr-tie şi tapiţeria îmi aminteau prin nuanţele lor maronii şi verzui rafinamentele unei alte epoci. Iar mama — palidă şi căruntă, cu rochia-i cenuşie de totdeauna care parca nu se mai învechea — mama era aceeaşi. Acelaşi zîmbet vag şi blînd, aceeaşi voce modulînd uşor de la o gamă la alta, ca o muzică savantă şi rafinată. Părul 5i era ceva mai cărunt —
albise de timpuriu şi eu mă născusem tîrziu — .decît cum îl ştiam de totdeauna. Cutele feţei i se adînciseră foarte puţin. Mergea dreaptă, şi părea 1 Trăiască (it.).
136
tot atît de activă ca şi altădată ; nici nu slăbise, nici nu se îngrăşase.
Şi mai era încă înconjurată de o droaie de cîini de pripas, îngrozitor de generoşi — bietele animale ! — în exprimarea recunoştinţei lor urît mirositoare. Existau aceleaşi pisici roase de molii, culese — lihnite de foame — de prin ungherele întunecoase ale străzilor pentru a fi crescute în lux — deşi erau supuse la o dietă în principiu strict vegetariană — în cele mai bune camere ale casei. Copiii săraci încă mai veneau să primească prăjituri, să bea ceai şi să
execute în grădină dansuri tradiţionale — atît de tradiţionale, îneît de cele mai multe ori numai mama îşi mai amintea de ele. Mai veneau, pe vreme de iarnă, să primească mănuşi şi ciorapi de lină şi să se joace în casă, iarăşi dansuri tradiţionale. Şi masa de scris din salon era ca întotdeauna acoperită toată cu diferite apeluri pentru opere de caritate. Cu"caligrafia-i frumoasă, mama continua să scrie tacticos adresele de pe plicuri, în care împăturea apoi apelurile cu grijă, fiecare ca o mică operă de artă, ca o pagină dinţr-o carte medievală de rugăciuni, fiecare condamnat să ajungă, fără instanţă de apel, în coşurile pentru hîrtii.
Totul era ca pe vremuri. Şi totuşi nu chiar la fel! Căci deşi vara era în toi, iar după-amiaza senină, grădiniţa din spatele casei era pustie şi tăcută. Unde erau dansatorii de Morris, acordurile mixolidiene ? Şi amintindu-mi de muzica, dansurile, de după-amiezele de altădată
îmi venea
să plîng.
Mama obişnuia să şadă la micuţul armonium instalat într-un colţ al peluzei; stăteam în spatele ei pentru a întoarce paginile notelor. In colţul opus erau grupaţi dansatorii. Mama arunca o privire pe deasupra instrumentului şi cu vocea-i melodioasă întreba :
— Ce dans urmează, domnule Toft ? „Trcnchmorc", sau „Omnium Gatherum ?" sau „John vino să mă săruţi ?* Sau ce-ai spune dacă am începe un „Sus cu toţii" ? sau „S-o curăţim bine cu paie ?" sau „Un bătrîn e ca un pat plin de oase ?" Sîntem într-un embarras de Hchesses1, nu-i aşa ?
*■ Incurcătxtra de a alege rtintre atîtea comori (fr.),
137
Şi domnul Toft se despărţea de micuţa-i trupă de dansatori, traversa peluza ştergmdu-şi transpiraţia — dansul precedent „Hoitecum-Toite" fusese dintre cele mai vioaie. Faţa-i cenuşie, cu trăsături şterse, era luminată de un zîmbet aproape clerical. Vocea-i era întotdeauna sonoră.
-— Dar dacă am încerca „Dispariţia", doamnă Chelifer, sugeră el. Dispariţia e un dans frumos
; vă amintiţi de nemuritoarele cuvinte ale tetăţenei din „Cavalerul toiagului arzător ?" Ha-ha-ha !
Şi rîdea scurt în semn de mulţumire. Căci pentru domnul Toft orice aluzie literară era o vorbă
de duh şi cu cit aluzia era mai obscură, cu atît efectul era mai puternic. Din păcate, rareori găsea pe cineva să-i împărtăşească bucuria. Mama era printre puţinele persoane care se simţeau întotdeauna obligate să zîmbească atunci Cînd domnul Toft rîdea de cele spuse de el însuşi. Ea zîmbea chiar şi atunci cînd nu reuşea să găsească drumul pînă la sursa de inspiraţie a aluziei făcute. Uneori ajungea chiar să şi rîdă, ceea ce nu era uşor pentru ea ; avea o fire care nu-i permitea decft să zîmbească blînd şi grav.
— Fie şi „Dispariţia".
Mama atingea clapele şi o arie mixolidiană, veselă şi tristă în acelaşi timp, se înălţa sfîrîind din armonium, ca un imn curios, frivol, „Un, doi, trei..." număra cu vocea-i sonoră domnul Toft. Şi atunci, la unison, toţi cinci — profesorul, cei doi studenţi, cele două domnişoare din North Oxford — loveau pămîntul cu picioarele şi săreau, făcînd să răsune — ca la caii mînaţi iute la trăsurile elegante ■— zurgălăii ataşaţi prin jartiere de pantalonii gri de flanelă ai bărbaţilor (bineînţeles că, din anumite motive, femeile nu purtau zurgălăi). „Un, doi, trei..."
Ce-tăţeana (Ha-ha-ha !) avea dreptate : „Dispariţia" e un dans excelent. Toţi dansează
„Dispariţia". Bietul domn Toft a dispărut din Oxford, a părăsit dansul vieţii, ca Lycidas (he-hei!) înainte de a ajunge în floarea vîrstei. Gripa î-a făcut să dispară. Iar dintre tinerii care au ţopăit aici împreună cu domnul Toft pentru ultima oară — cîţi dintre ei nu au dansat
„Dispariţia" sub focul nemţilor ? Tînărul Flint, cel care se adresa totdeauna preceptorului său cu cuvintele „Domnule Toft, oh, îertaţi-mă, vream să spun 138
Clarence" (domnul Toft era unul dintre acei profesori veseli şi joviali care insistau să li se spună pe numele de botez) tinărul Flint a murit cu siguranţă. Şi Ramsden, cred că a murit şi el.
Şi mai erau şi fetele din North Oxford. Ce-au devenit, de pildă, obrajii domnişoarei Dewball ?
Cum i-au rezistat bujorii la încercarea anilor ? In ce-o priveşte pe domnişoara Higlett, desigur că nu mai putea fi vorba de dispariţie, de ofilire. Clopoţelul se uscase demult in nisip. Higlett, cea veşnic proaspătă ca o imortelă, durdulia Dewball...
Chiar şi eu am dispărut. Francis Chelifer, cel care stătea lîngă armoniurmil vesel pentru a întoarce paginile notelor după care cînta mama, dispăruse tot atît de complet ca şi domnul Toft. Mumia lui se afla în acest cavou gotic. Vizitele mele la sfîrşitul săptămînii erau nişte expediţii arheologice..
— Acum, cînd bietul Toft a murit — am întrebat-o eu pe mama în timp ce ne plimbam prin grădiniţa din spa-.fltele casei — a mai rămas pe aici cineva căruia să-i placă dansul de morris
? „Sau, m-am întrebat eu în gînd, zilele /folclorice au apus pentru totdeauna ?" .'• Mama făcu un gest negativ cu capul. l — Entuziasmul pentru asemenea lusruri s-a risipit, fispuse ea cu un aer trist. Generaţia actuală de tineri nu ,1prea e interesată de aşa ceva. De fapt, adăugă ea, nici nu ştiu ce-i interesează.
,.într-adevăr, ce ?* mă întreb şi eu întotdeauna. Pe vremea cînd eram tînăr exista serviciul social şi fabianismul; 'existau plimbările lungi la ţară cu prietenii, cînd mergeam cu şapte kilometri pe oră, iar la sfîrşit beam cu nesaţ berea „Five xtt, cîntam cîntece î'abelesiene şi stăteam 5de vorbă cu ţăranii în cîrciiimioarele pitoreşti de la marginea drumuluj ; erau simpozioanele literare în Regiunea Lacurilor şi ascensiunile în munţii Jura ; era corul Bach
*ţşi chiar participarea — deşi personal n-am reuşit niciodată să mă ridic la asemenea nivel —