la dansurile morris împreună cu domnul Toft... Dar „Dispariţia" e un dans 139
foarte frumos, şi asemenea ocupaţii par acum puţin cam curioase. Şi totuşi, m-am surprins că
invidiez fiinţa care trăise în pielea mea şi participase la asemenea activităţi. „Bietul domnul Tof t !" mă gîndeam eu.
— Iţi aminteşti cum- dădea tot felul de porecle oamenilor mari ? Numai pentru a arăta că-i cunoştea prea bine. îi spunea întotdeauna lui Shakespeare — Shake-bake, ceea ce la rîndul său era un diminutiv pentru Shake-Bacon. Iar Oven, tont courtt, era pentru Beethoven.
— Şi întotdeauna J.S.B. în loc de Bach — continuă mama cu un zîmbet melancolic.
•— Da, şi Fi Em, în loc de Philip Emanucl Bach, Madame Dudevant, în loc de Georges Sand sau,, uneori, după cîte îmi amintesc, „Dădaca reginei" — deoarece Dickens a fost cel care îşi făcuse o asemenea impresie despre ea cînd a văzut-o pentru prima şi ultima oară.
Mi-am adus aminte de rîsul satisfăcut şi prelung care însoţea de obicei asemenea aluzii.
— Nu prea erai un dansator straşnic, băiete. Mama dădu trist din cap, gîndindu-se la trecut.
— Ah ! dar cel puţin, i-am răspuns eu, cel puţin eram fabianist. Făceam plimbări lungi cu prietenii la ţară şi-mi beam porţia de bere „Five x" la „L.eul Roşu".
— Aş fi dorit să te fi putut dispensa de bere, replică mama.
Totdeauna a fost puţin cam supărată că n-am vrut să mă abţin total de la băutură. Şi pe deasupra îmi plăcea şi friptura.
— Era pentru mine un fel de substitut pentru dansurile morris, nu ştiu dacă mă-nţelegi ?
Nu cred că a înţeles. Făcurăm în tăcere cîteva tururi pe peluză.
— Ce-ţi face ziarul ? mă întrebă în cele din urmă. l-am povestit, făcînd paradă de mult entuziasm, despre
împerecherea pe care tocmai o anunţasem între iepurii de angora şi cei de Himalaya.
— De multe ori mă gîndesc, urmă ea după o pauză, că mi-ar fi făcut plăcere să fi acceptat oferta pe care ţi-a
Scurt şi cuprinzător (fr.).
făcut-o colegiul. Ar fi fost atît de bine să tt; am aici, sa te ştiu pe scaunul pe care l-a ocupat iubitul tău tată Mă privi tristă. I-am adresat un zîmbet ca şi cum ne-ar fi despărţit o prăpastie.
Un copil, mă gîndeam eu, uită, pe măsură ce creşte, că este sînge din sîngele părinţilor săi. Ei, însă, nu uită niciodată. De dragul mamei aş fi dorit să nu am mai mult de cinci ani.
u
140
Capitolul IV —
La virsta de cinci ani, printre altele, scriam poezii de care mama se bucura din toată inima.
Era una despre ciocîrlie, pe care o mai păstrează încă printre şuviţele de păr decolorat de copil, printre fotografiile îngălbenite, desenele precoce de trenuri şi alte asemenea relicve din acea perioadă.
O ! Ciocîrlie, cum de-ajungi să zborî
Colo sus sub nori.
Cîntecul răsunător
Pe aripi îl porţi uşor.
Soarele e luminos,
Timpul e frumos.
Tata-mi strigă : Ridică-ţi scăfîrlia :
Auzi cum cîntă ciocîrlia ?
Cred că mamei îi place şi acum această poezie mai mult decît orice am scris de atunci. Şi îndrăznesc să spun că şi tatăl meu, dacă ar fi trăit, i-ar fi împărtăşit opinia. Era un admirator înflăcărat al lui Wordsworth. Ştia pe 'de rost cea mai mare parte din Preludiu. Uneori, rupînd brusc acea tăcere profundă şi dumnezeiască cu care se înconjura întotdeauna, recita cîte un vers sau două. Efectul era întotdeauna extraordinar : ca şi cum ar fi vorbit oracolul.
îmi amintesc foarte bine de o împrejurare în care Wordsworth a rupt tăcerea adîncă în care se cufundase tata. Era Paşte şi aveam vreo 12 ani. Am plecat în v.a-142
canţă la North Wales ; tatălui meu îi plăcea să cutreiere munţii şi chiar îl amuza uneori escaladarea vreunei stînci. Pastele căzuse devreme în acel an, primăvara întîrziasc şi era vreme urî ta. Pe dealuri era zăpadă. In duminica de Paşti, tata, pentru care plimbările in munţi echivalau cu mersul la biserică, plănui o ascensiune pe vârful Snowdon. Am pornit devreme ; era frig ; nori ai burii de ceaţă ascundeau priveliştea. Tăcuţi, urcam anevoie prin zăpadă.
Aidoma pajului regelui Wenceslaw, mă ţineam după tata, căleînd în urmele adinei pe care le îăsa în zăpadă. Din cînd în clnd, se întorcea să vadă ce fac. De barba neagră îi atîmau ţurţuri de gheaţă. Privea de sus, cu un zîmbet grav, cum gîfîiam la urcuş, străduindu-mă să nu mă
abat de la pîrtia pe care o deschisese el. Era un ora puternic, înalt şi spătos, cu o faţă care, aşa cum era acoperită de o barbă eîrllonţată, ar fi putut servi drept model pentru busturile greceşti care îi reprezentau pe oamenii de stat şi filozofii de vîrstă mijlocie. Ungă el mă simţeam întotdeauna deosebit de mic şi neînsemnat. Cînd îl ajungeam din urmă, mă bătea drăgăstos pe umăr cu palma-i mare şi grea şi, întoreîndu-şi faţa spre înălţimi, relua urcuşul. Nu rostea nici un cuvînt.
Cînd soarele se ridică, norii se risipiră. Zărirăm cerul printre fîşiile de ceaţă. Razele aurii şi puternice ale soarelui scăldau pantele acoperite de zăpadă. Pînă să ajungem în vîrf, cerul se însenină complet. La picioarele noastre se deschidea o panoramă vastă. Soarele strălucea puternic, fără să dogorească; cerul, de un albastru deschis, ei'a îngheţat şi distant. Versantele de nord ale munţilor, care seînteiau în soare, erau acoperite de umbre străvezii cu nuanţe albastre şi roşietice. Departe în jos, spre apus, se zărea ţărmul crestat, iar marea verde, care de la distanţă părea complet calmă, se ridica parcă în sus, spre orizont. Am stat mult timp în tăcere, admirînd acest peisaj minunat. Din cînd în cînd, ţin minte că aruncam tatălui meu. pe furiş, cîte o privire iscoditoare. ,.La ce s-o fi gîndind ?*v mă întrebam. Stătea aşa, înalt şi formidabil, 143
sprijinindu-se în piolet şi rotindu-şi încet ochii mari, ne-gpi şi meditativi, încoace şi-ncolo. Nu scotea o vorbă. N-aveam curajul să rup tăcerea. în sfîrşit îşi îndreptă spinarea, ridică pioletul şi, cu un gest emfatic îl înfipse în zăpadă. „Al naibii de frumos !" spuse el încet, cu vo-cea-i adîncă şi cavernoasă. Şi n-a mai rostit nimic altceva. Pornirăm înapoi tăcuţi spre hotelul Pen-y-pass.
Dar tatăl meu nu-şi spusese ultimul cuvînt, cum crezusem la început. Pe la jumătatea drumului am fost surprins şi puţin speriat cînd l-am auzit dintr-odată că începe să vorbească.
„Căci, învăţat-am — începu el brusc (părea că vorbeşte mai mult pentru el decît pentru mine)
— să privesc natura nu ca pe vremea tinereţii zvăpăiate ; ci ascultînd mereu acelaşi cîntec trist al omenirii, fără stridenţe sau asperităţi, dar cu puterea minunată de a tămădui şi a purifica. Şi am fost cuprins de bucuria unor înălţătoare gînduri ; aflat-am măreţia unor sensuri mult mai adânci, ce-şi au sălaşul în razele de soare la apus, în marea înconjurătoare, în aerul cel viu, în cerul albastru şi al nostru suflet."
îl ascultam cuprins de-un fel de spaimă. Aceste cuvinte stranii (pe vremea aceea nu ştiam de unde provin) găseau în mintea mea o rezonanţă misterioasă. Parcă erau o profeţie, o revelaţie divină. Tata încetă să vorbească tot atît de brusc pe cît începuse. Cuvintele rămăseseră parcă
atîrnate undeva, în tăcerea înfricoşătoare care ne împresura. Ne continuam calea. Pînă la uşa hotelului tata nu a mai scos nici o vorbă. In prag, trase pe nări aerul îngheţat şi constată cu o profundă satisfacţie : „Ceapă V ; şi după ce mai adulmecă, adaugă : „prăjită".
„Măreţia unor sensuri mult mai adinei". De atunci, aceste cuvinte, rostite de vocea cavernoasă
a tatălui meu, mi s-au întipărit în minte. Mi-a trebuit mult timp pînă să descopăr că, de faptt nu au nici un sens. Iată ce influenţă nefastă poate avea o educaţie precoce.