Tata, însă, care n-a reuşit niciodată să se debaraseze de prejudecăţile din copilărie, a continuat să creadă pînă la sfîrşitul vieţii în formulele" sale wordsworthiene. Da, mî-e teamă că şi el ar fi preferat ciocîrliile mele precoce elucubraţiilor mai mature. Şi cînd te gîndeşti că am învăţat' să scriu cu atîta pricepere ! Fie numai pentru a fi drept cu mine însumi şi tot ar trebui să perseverez pe această linie. Fireşte, nu pentru că aşa ceva ar avea o -cit de mică importanţă. Chiar dacă ciochiiilc ar fi fost capodopera vieţii mele, acest lucru tot nu ar fi avut vreo importantă. Totuşi perseverez... perseverez.
144
Capitolul V
„Pur şi simplu un poet neînsemnat" — cit de mult l-au durut aceste cuvinte pe bietul Keats !
Poate pentru că el însuşi îşi dădea seama că erau adevărate. Pentru că, la urma urmelor, Keats nu a fost decît o stranie şi nefericită himeră —■ un artist neînsemnat şi în acelaşi timp un om mare. Intre autorul odelor şi cel al scrisorilor se întinde aceeaşi prăpastie ca între un jucător de halma şi un erou.
Cît despre mine, eu nu mă lansez în scrisori eroice. Pretind numai cu modestie că sînt un priceput jucător, di mîna a doua, de halma. Mult mai priceput, insist asupra acestui lucru, (deşi, bineînţeles nu are nici o importanţă), decît pe vremea cînd scriam despre ciocîrlii. ,,Pur şi simplu un poet neînsemnat" — asta am fost şi, în mod incorijibil, sînt şi acuma.
Permiteţi-mi să vă ofer o mostfa a competenţei la care am ajuns la maturitate. Am ales-o la întîmplare, cum se spune în cronici, din seria mea de poeme despre primii şase Cezari, pe care am proiectat-o de mult, dar pe care nu o voi termina niciodată. Titlul, trebuie să mă laud, i-ar fi plăcut şi tatălui meu. E cît se poate de words-vvorthian — urmînd măreaţa tradiţie a nemuritoarei ..Cutiuţa de ace în formă de harpă" : „Caligula traversînd podul de bărci între Baiae şi Puteoli, de Peter Paul Rubens (n. 1577 : m. 1640)". Cît priveşte poemul în sine, el nu este deloc în stilul Şcolii Lacuri lor.
Provă lingă pruvă bărcile stau în şirag ; Şi podul peste golful de-azur e-o promenadă Pe care Cezar cu intrcaga-i cavalcadă O nvce în galop pe calul său cel pag.
Cu singele lor tînăr îmbătaţi, <*u ochi mai lucitori cit crestele de valuri, De stîncile ce stau să
se prăvale imitaţi, Se-azvîrle umplind cerul cel vid de idealuri, Î 'u Zei şi cu Virtuţi dansînd,
«Mi chiote purtate de-al murii liber vînt
Şi pivfădnd al Vestei, templu de pe promonlor.
în falnic carusel scinteietor.
Ţinînd în mîna-i divapiâ un caduceu, In chip de aripi — pinteni auriţi, «"ezarul tînăr. travestit in zeu, Voios salută 'marinarii fericiţi.
Kl rîde cînd aceştia de pe pod Aruncă trecători la în.lîmplaiv. Pocnind in cap pe vreun nerod De la înec ce caută scăpare.
Un vîrtej de gesturi din cerul alegoric Coboară în spirale : Frumosul e un fulger cv-n zboru-i meteoric Din torsul lui Jupiter mirific se prăvale Spre coapsele Junone; şi talia lui Marti1 ; De pe-a Viruiţii crupă porneşte avîntai Şi, poleind un nor, el pleacă mai departe, Oprindu-se în pumnul lui Cezar ridicai.
Din noii un filistin e aruncat în undă ; Grăbit,*Frumosul se prelinge pur De pe augustul pumn, pe membrele ev se sriifu Printre corăbii multe, in marea de azur.
145
10
Recitindu-l, pot să mă laud că se apropie foarte mult de nivelul internaţional la care s-a ridicat jocul de halma. încă puţin şi voi ajunge să joc în finală cu domnul Coc-teau şi domnişoara Amy Lowell. Ce onoare ! Mă trece un fior cînd mă gîndesc la iminenţa confruntării.
Ah, dar aceşti Cezari! Mă urmăresc de ani de zile. Am ticluit tot felul de scheme pentru a face să încapă o jumătate din univers în două sau. trei duzini de poeme despre aceşti monştri.
Toate păcatele mai întîi şi, în completare, toate virtuţile. . Arta, ştiinţa, istoria, religia — şi ele trebuie să-şi găsească locul acolo. Şi Dumnezeu mai ştie ce ! Dar n-a ieşit mare lucru din aceşti Cezari. Curînd mi-am dat seama că proiectul era prea grandios şi pretenţios pentru a putea fi realizat vreodată. Am început (corb la corb nu scoate ochii) cu Nero, artistul. „Ncro şi Sporus plimbîndu-se în grădinile Casei de Aur".
Fiori de întuneric în aerul îmbălsămat
îţi mîngîie obrajii şi părul ţi-l desfac.
Degetele-mi delicate pe trupul tău se pierd :
O, Sporus, ale tale frumuseţi ţi le dezmierd.
Rotundă ca un fruct, captivă între ramuri, luna
Străluce ; stelele se sting şi se aprind într-imn
Pe o boltă în delir : sînt licurici
Ce pîlpîie în vii. Aici
Răsună susurul etern al apei din fîntîni
Şi cîntecul privighetorii. Ele-ngîn
Că timpul zboară şi dragostea se mistuic-n zadar,
Iar rugurile cu creştini s-au prefăcut în jar.
Inimile lor arzătoare s-au mistuit de vii;
Şi noi, o dulcele meu Sporus, curînd nu vom mai fi.
Dar monologul caro urma era compus într-o gamă mai filozofică. Am pus în el toate argumentele în sprijinul jocului de halma — argumente în care aproape că mai credeam pe vremea cînd scrisesem poemul. Cît trăieşte, omul învaţă. Dar, iată versurile : 148
Creştinii — a căror tulbrare lumină Mi-ngăduie să văd neclar Privirea ta şi frumuseţea-ţi pală
Ca o primulă licărind fugar
în noaptea neagră — venerează Un Dumnezeu ce-ncet s-a stins, ca ei Să-ndure mai puţin ; şi pe o zi A-mpovurat durerea anilor cei grei,
Durerea tuturor într-un singur trup rănit Şi-o inimă-ntristată.
Din marmura lină ca apa cladit-am Casa de Aur ; străjuiţi de coloane Zeii puternici de marmură dorm, Petrec parosiencle melc bălane.
Trandafiri., oleandri de ceară,
Ciorchini de smarald şi piersici îmbujorate :
Din tot ce e frumos mă-nfriipt
Şi mă regăsesc în toate.
Corabia s-a scufundat, o lebădă — mamă ! Fost-am însurat de alţii, apoi nevastă mi-am luat.
Bătrînul Claudiu a-nghiţit otrava imperială, Pe cînd Sencca singur sîngele şi-a deşertat.
Fiară şi victimă sînt, laolaltă ; Hoţ de mirese, ca ele înfiorat; Al lumii stăpîn şi sclav al unui sclav, De frică cuprins şi zeificat.
Un artist — O, tu, dulce Sporus — un artist î Iată ce sînt eu ; vrerea s-a împlinit; Acordu-i lidian ? Cît de mult te-am iubit! Tu răsunînd poemul meu ai auzit De tînguiri şi-alămuri sunătoare,
De urlete de groază ce-nsoţesc
Pe toţi pînă la prăpastia durerii,
De ţipete înăbuşite de plăcere ce sfîrşesc
140
In agonie. CintuJ Furiilor
Din nou aş încerca-n zadar
In cucuta plină de sevă să-l prefac
Şi săbiile feciorelnic să strălucească iar
îa dragostea unui copil, ce nu-! Decît încredere, tandreţe şi-adorare. Vălul plin de rouă, ce zorile îl ţes. Şi sfişie-l cu-ntreaga înverşunare
Ce pofta ţi-o descarcă. Şi în tăcerea grea Putea-vei auzi de-ndat Un scîncet dureros : e tocmai melodia Ruşinii şi căinţei născute din păeat.
IlrLstos s-a stins ; artistul e nemuritor ; Aidoma unor coloane ce urcă pur spre cer Stau ale sale marmure golaşe ; Ale lor buze, sîni şi coapse cer
Nu umilinţa noaştră-n Har şi nici Cutremurarea, ce-I a ruşinii farsă \ Din agoniile prin care trece el Cunoaştem doar sublimul ce-l revarsă.
Hristos s-a stins : în timp ce Nero
Preschimbă remuşcările în cînjturi : ele răspîndcso
Lumina dragostei peste destinul orb ;
Şi cit răsună-al său poem, zeii trăiesc.
Ce sentimente romantice şi nobile ! Proteste?;, ele îmi fac într-adevăr cinste.