Şi apoi mai există şi acele fragmente despre Tibcriu ; Tiberiu, care, — inutil să mai precizez
— este un personaj reprezentativ în intriga mea simbolică despre dragoste. Tată : ,,ln grădinile din Capri" (observ că toate scenele mele se petrec în grădini, noaptea, pe lună. Poate că-i s?:nn! ficaţi v. Cine ştie ?)
Fiecare ceas ce irece stelele îl însoţesc. 3ar luna, spre noaptea ce s-a stins, Obrazul şi-j inioaiw.
. Oarbe-n iniunoric, grădinile îşi amintesc De petale roşii, pline de lumină : Amintirea ior o-awst parii un'<ie ro/.e. Fiecare ceai ce trece stelele-l urmea/ă-nee? : An de an, misterioase, florile Aceleaşi mostre le expun spre cer.
indiferent sub sielele-n derivă
Respir parfumul nou şi totuşi foarte vechi.
Pe patul răvăşit zăcînd în nesimţire.
5ar cele două prietene de aşternut,
Cu corpuri moi şi calde, duhnind a vin
Şi pline de năduf, dorm bete lingă mine.
IMă ginoVsc acum că e foarte meritorie această fixuiv 3 auntiei asupra realităţii umane semnificative pe fundalul unui peisaj indiferent. Chiar în perioada în care ser;-am aceste versuri învăţam arta dificilă de a te concentra asupra a ceea ce este semnificativ. Erau nişte lecţii ar.c-voioase. Războiul m-a pregătit să le primesc; iar pro;'c-i'or a fost dragostea.
Se numea Barbara Waters. Am vă/.ut-o pentru prima oară pe eînd aveam paisprezece ani —
era cu o lună sau două mai mare decît mine — la unul din acele picnicuri enorme organizate din timp în timp po malul riuî>:i Cherwell, în vacanţa de vară, de cele mai energice şi în-treprinzătoare soţii de profesori. Plecam pe la 7 de ;a debarcaderul cel mai nordic al Oxfordului, cam citi. puteam încăpea în vreo jumătate de duzină de ambarcaţiuni, şi mergeam împotriva curentului cam vreo oră pirui se insera de-a binclea. Apoi, după ce debarcam in vreo poiană izolată, întindeam feţele de masă, descărcăm coşurile şi, veseli, începeam să
mîncăm. Şi erau atit de mulţi ţînţari încit, pentru a-i îndepărta, toţi elevii şi pinâ si elevele aveau voie să fumeze. Şi cu ce satisfacţie scoteam noi băieţii fumul pe nas, sau făceam rotocoale. oVs-chizînd gura ca nişte broscoi. Nu ştiu cum se făcea insă, că fetelor totdeauna li se rupeau ţigările, tutunul le intra în gură şi apoi scuipau, strîmbîndu-se, firicelele amărui Pînă la urmă, după ce se saturau de rîs, aruncau ţigările pe jumătate famate.
Băieţii zîmbeau dispreţuitor şi protector. La sfîrşit, ne reluam locurile in bărci şi plecam acasă
chitind ; pe apă, vocile noastre aveau o rezonanţă supranaturală. Deasupra strălucea o lună
galbenă şi marc cit un dovleac. Crestele vălurelelbr erau argintii, iar dîre negre marcau locul lăsat de bărci. Frunzele sălciilor aveau luciri metalice. Poienile se înveşmîntau în ceţuri albe.
Se auzeau cristeii : ca şi cum cineva ar fi trecut cu degetele pe dinţii unui pieptene. De pe rîu se ridica un miros abia perceptibil de ierburi umede ; dar era acoperit brutal de mirosul de tutun. Din cînd în cînd, prin atmosfera umedă îşi făcea loc şi mirosul dulce, animalic, al vacilor ; printre sălcii se vedeau aceste patrupede mari şi blînde culcate în iarbă, spinările şi capetele lor ridieîn-du-se ca nişte creste de munţi deasupra cetii. Deşi ziua se stinsese de mult, ele îşi desăvîrşeau, conştiincioase,. opera, rumegîndu-şi mereu dejunul verde care se contopea în mod firesc cu prînzul, şi cu ceaiul lor de ora cinci, devenind apoi o interminabilă cină
vegetariană. îşi mişcau neobosite fălcile tot molfăind şi plescăind. Le auzeam discret prin tăcerea adîncă ce ne împresura. Apoi, o voce firavă dar clară începea să cînte : „Adapă-te din privirea mea", sau „Mînccuţe verzi."
Uneori, cînd era într-adevăr cald, neplăcut de cald, aprindeam în joacă, în mod cu totul inutil, focuri, pentru a avea satisfacţia de a adăuga la puii reci şi la maioneza de somn cartofi copţi în coajă — sau, de cele mai multe ori, pe jumătate copţi sau pîrliţi pe jeraticul încins. La lumina unuia dintre aceste focuri am văzut-o pe Barbara. Barca cu care venisem pornise ceva mai tîrziu decît celelalte. Am fost nevoiţi să aşteptăm pe cineva care întârziase. Pină să ajungem la locul stabilit pentru picnic, ceilalţi debarcaseră şi făcuseră pregătirile necesare pentru gustare.
Cei mai tineri strînseseră vreascuri pentru focul pe care îl aţîţau tocmai în clipa în care ne-am apropiat Un grup de persoane, palide şi incolore la lumina lunii, stăteau în picioare sau pe jos'
în jurul unei feţe ue masă
152
albă. Cu cîţiva metri mai încolo, în umbra neagră a unui uriaş ulm, se agitau nişte siluete indistincte. Deodată o flacără micuţă ţîşni dintr-un chibrit şi fu ocrotită de două mînuţe care se transformaseră pe dată în cupe de coral transparent. Siluetele începură să prindă în mod efemer viaţă. Mîini purtătoare de foc începură să se agite în jurul mormanului de vreascuri.
Ţişniră încă două sau trei limbi de foc. Apoi, acompaniat de un „uraa" puternic, întregul morman luă foc. In inima umbrei negre a ulmului, se născu dintr-o dată un mic univers mult mai real decît lumea spectrală din jur, scăldată de razele lunii. La lumina flăcărilor am văzut o jumătate de duzină de feţe familiare de băieţi şi fete pe care le cunoşteam Dar, chiar dacă le-am văzut nu le-am băgat în seamă Urmăream o singură faţă pe care nu o cunoşteam. Dansul flăcărilor mi-o dezvălui în chip apocaliptic. îmbujorată, strălucitoare şi aproape nefiresc de vioaie, se detaşa în lumina mereu schimbătoare şi palpi tindă a limbilor de foc cu o nebănuită
claritate şi precizie pe fundalul de întuneric care, prin contrast, părea şi mai sumbru. Era faţa unei tinere fete. Păru-i era castaniu închis cu reflexe aurii, nasul uşor acvilin, iar tăieturile înguste, prelungi şi puţin oblice ale ochilor negri ascundeau, pe după pleoapele umbrite de gene — aidoma unor misterioase ambrazuri — o privire care iradia o fericire lăuntrică, secretă
şi inexprimabilă.
Şi buzele-i păreau că împărtăşesc acelaşi secret subtil : pline, dar delicate, erau strînse într-un zîmbet care părea că exprimă o delectare mai puternică decît rîsul, decît o izbucnire tumultuoasă de bucurie. Colţurile lor erau ridicate în sus, aşa îneît linia pe caro o formau era paralelă cu cea a ochilor. Şi acest zîmbet oblic al buzelor strînse părea agăţat de două cute mici carc-i brăzdau, de o parte şi de alta, obrajii. Faţa, destul de lată în dreptul pomeţilor, se îngusta treptat spre bărbia îngustă şi fermă. Gîtul părea rotund şi subţire, iar braţele slăbuţe prin rochia-i de muselină.
Barca înainta încet împotriva curentului, iar eu am rămas cu privirea pironită asupra acestei feţe dezvăluită de lumina şăgalnică a flăcărilor. Mi se părea că niciodată
n-am văzut ceva mai frumos, mai minunat. Care era secretul acestei bucurii inexprimabile ?
Ce fericire nebă-ntiită se ascundea în strălucirea umbrită de gene a acestor ochi negri, în zîmbetul tăcut, ermetic, lipsit de emfază, al buzelor pecetluite ? O priveam cu respiraţia întretăiată. Simţeam cum mi se umplu ochii de lacrimi -— atit era de frumoasă. Şi eram aproape îngrozit, simţeam că mă cuprinde o spaimă ; ca şi cum aş fi venit deodată în contact cu cineva mai presus de un simplu muritor de rînd ; cu viaţa însăşi. Flăcările dansau. Reflexele lor arămii treceau peste faţa tăcută cu zîmbetul acela enigmatic, ca şi cum sub piele ar fi pulsat în delir un sîrrge sălbatic. Ceilalţi ţipau, rîdeau, îşi agitau braţele. Ea stătea perfect nemişcată, cu buzele strînse, ca ochii între-deschişi, zîmbind. Da, în faţa mea se afla viaţa însămi.
Barca se lovi de mal. „Acostează, strigă cineva, acostează, Francis !"
Executai anevoie ceea ce mi se cerea. Am simţit că ceva valoros din mine însumi era distrus.