In anii care au urmat am mai văzut-o o dată sau d? două ori. Era orfană — am aflat mai tirziu
— şi von ea din cînd în cînd la Oxford la rude. Cînd încercam să-i. vorbesc, mă surprindeam întotdeauna că eram prea n-mid ca să fac altceva decît să mă bîlbîi sau să spun ceva stupid.
îmi răspundea imperturbabilă, privindu-mă liniştită. Nu-mi amintesc atît ce-mi spunea, cit tonul cu care îmi vorbea : rece, calm, sigur, aşa cum se şi potrivei. celei care personifica însăşi viaţa.
— Joci tenis ? o întrebam eu ca să spun ceva şi eram gata să plîng de propria-mi prostie şi lipsă de curaj. „De ce eşti atît de frumoasă ?" „Ce gînduri ascund pri-virile-ţi tainice ?" „De ce eşti atît de inexplicabil de IV-ricită ?" Acestea erau întrebările pe care aş fi dorit să i le pun.
-— Da, îmi place tenisul, îmi răspunse ea grav.
Odată, ţin minte că am reuşit să înaintez atit de mult pe drumul unei conversaţii coerente şi inteligente, Invit am ajuns s-o întreb ce cărţi îi plac. în timp ce vorbeam, mă privea indiferentă. Eu am fost cel care a roşit si ;- întors faţa. Avea asupra mea un avantaj nedrept :
:
acola
154
de a fi în stare să privească pe după pleoapele-.i ingnsk-, ca după o ambuscadă Eu mă aflam în cîmp deschis Şi complet lipsit de apărare.
■— Nu citesc mult, îmi răspunse ea în cele din urmă, după ce am terminat să .vorbesc La drept vorbind, nu-mi place prea mult să citesc.
Încercarea de a mă apropia, de a stabili un contact oarecare, eşuase. In acelaşi timp mi-am dat seama ca ar fi trebuit să ştiu că nu-i place să citească. în definitiv, ce nevoie avea să citească ?
Cînd cineva este însăşi viaţa, n-are nevoie de lurţoage. Cu ciţiva ani mai tîrziu, a recunoscut că a făcut întotdeauna o excepţie pentru romanele lui Gene'Stratton-Porter. Cînd a împlinit 17
ani a plecat să locuiască ia alte rude, în Africa de Sud.
Vremea trecea. Mă gîndeam mereu la ea. Versurile de dragoste ale poeţilor pe care îi citeam îmi evocau în mod semnificativ faţa aceea frumoasă, cu surîsul ei tainic. Prietenii se lăudau cu micile lor aventuri. Zim-bcam fără invidie, ştiind nu numai în teorie, ci din propria-mi experienţă, că aceasta nu era dragoste. Odată, după un chef într-un local de noapte, pe cînd eram încă boboc ia universitate, mi-am pierdut şi eu castitatea. Mi-a fost teribil de ruşine după
aceea. Am avut sentimentul că devenisem nedemn de dragoste. In consecinţă — îmi este cam dificil acum să stabilesc legătura de la cauză la efed., dar pe vremea aceea acţiunile mi s-au părut suficient de logice -■- în consecinţă, am început să .muncesc foarte mult. am cîştigat două premii universitare, am devenit un revoluţionar înflăcărat şi am consacrat multe oro din timpul meu liber ,,serviciului social" în cadrul Misiunii de pe lîngă colegiu. N-am fost un bun militant pe tărîm social, m-am descurcat doar suficient de bine cu tinerii adolescenţi feroce din magherniţe ; mi-a displăcut, însă, profund fiecare clipă pe car-e am petrecu t-o in cadrul Misiunii. Dar tocmai de aceea m-am şi ţinut de treabă. O dată sau de două ori, chiar, am consimţit să iau parte la "dansurile morris din grădina mamei mele. Mă pregăteam să fiu demn
— de ce ? Nu prea ştiam nici eu, Posibilitatea unei căsătorii părea îndepărtată aproape ia infinit : şi de altfel nici eu n-o prea doream. Mă pre-ir>r,
găteam să iubesc, să iubesc mai departe şi, în mod incidental, să săvîrşesc fapte măreţe.
Apoi a venit războiul. I-am scris din Franţa o scrisoare în care-i spuneam tot ce n-am avut tăria să-i spun direct. I-am trimis scrisoarea la unica adresă pe care o cunoşteam — adresă de la care se mulase de mulţi ani — fără să mă aştept, fără să sper măcar prea mult că o va primi.
Am scris-o pentru mine însumi, pentru a-mi clarifica mie însumi ceea ce simţeam. N-aveam nici o îndoială că în curînd voi muri. A fost o scrisoare adresată nu atît unei femei, cit lui Dumnezeii, o scrisoare explicativă şi apologetică adresată universului.
în iarna lui 1910 am fost rănit. La sfîrşitul perioadei de spitalizare am fost declarat inapt de serviciu activ şi numit într-nn post administrativ la Departamentul Aviaţiei. Aveam misiunea să mă ocup de chimicale, celuloid, tuburi de cauciuc, ulei de ricină şi pînză de balon, îmi petreceam timpul tocmindu-mă cu evrei germani asupra preţului chimicalelor şi celuloidului, cu misiţi greci asupra uleiului de ricin şi cu irlandezi asupra pîn-zeturilor. Japonezi, cu ochelari îmi prezentau mostre de ,,crepe-de-chinc" care — încercau ci să mă convingă, oferindu-mi ţigări de calitate — este în acelaşi timp mai bun şi mai ieftin decît bumbacul pentru*
fabricarea ba-loanelor. Fiecare scrisoare pe care o dictam era dactilografiată la început în 11, apoi în 17 şi, în sfârşit, cînd departamentul în care lucram a ajus la culmea prosperităţii sale, în 22 de exemplare, care erau înregistrate şi clasate de diferite subsecţii ale ministerului de resort. Hotelul Cocii era plin de funcţionari. în cele două subsoluri şi la mansarda care domina coşurile învecinate se îmbulzeau sute de tinere dactilografe. în sala de bal de la subsol, care semăna mai degrabă cu sala festinelor lui Baltazar, erau consumate zilnic o mie de prînzuri ieftine, în cele mai bune camere ale hotelului, caro dădeau spre Tamisa, stăteau funcţionarii civili superiori ale căror nume erau urmate de numeroase titluri, marii oameni de afaceri care ajutau la cîştigarea războiului, ofiţerii de stat major. Flote de automobile mari îi aşteptau J5G
în curte. Uneori, cînd veneam ia serviciu dimineaţa, îmi închipuiam că sînt un vizitator de pe Marte...
într-o dimineaţă — eram de mai multe luni în Departamentul Aviaţiei — am fost confruntat cu o problemă care nu putea fi rezolvată dccît cu ajutorul unui expert de la Departamentul Marinei. Cei de la marină se aflau în clădirile din partea opusă a curţii spre care dădeau birourile noastre. Abia după vreo zece minute de rătă-*eire printr-un labirint de camere, am dat în sfîrşit de omul meu. Era un băiat simpatic după cîte ţin minte ; m-a în-; trebat cum îmi place „Bolo House" (aceasta era porecla > folosită de cunoscători pentru scumpul nostru Departa-I ment al Aviaţiei), mi-a oferit o ţigară de foi din India ! de Est şi chiar whisky cu sifon. Apoi avurăm o discu-j ţie tehnică despre celuloidul neinflamabil. Li cele din ; urmă, l-am părăsit pe deplin edificat.
— La revedere ! îmi strigă el. Şi dacă vreodată ai sfi vrei să mai afli ceva despre acetonă sau orice alt adeziv afurisit, vino şi-am să-ţi spun.
— Mulţumesc", i-am răspuns. Şi dacă vreodată doreşti să afli ceva despre Apollo din Hliodos sau să zicem despre
, Chaucer, sau istoria tridentului... Rîse din toată inima :
— Voi veni la dumneata.
Am închis uşa rîzînd şi am păşit pe coridor. O tînărâ trecea grăbită cu un teanc de hîrtii, fredonînd. Surprinsă de apariţia mea neaşteptată, se întoarse, mă privi. Inima mea, ca şi cum ar fi fost cuprinsă de spaimă, zvîcni, iar apoi încetă parcă să mai bată, prăbuşindu-se undeva împreună cu mine.
— Barbara !
Auzindu-.şi numele, se opri şi-mi aruncă de după pleoapele înguste acea privire directă pe care o cunoşteam atît de bine. Se încruntă puţin şi, contrariată, îşi strînse buzele. Apoi, deodată, faţa i se lumină şi începu să rîdă. O seînteie se aprinse şi începu să joace în ochii ei negri.
■— Dar e Francis Chelifer! exclamă ea. La început . nu te-am recunoscut. Te-ai schimbat!
— Dumneata însă nu, i-am răspuns. Ai rămas aceeaşi.
157
Nu spuse nimic, zhnbi doar cu bu/.ele-i strins lipiic, -?i mă privi pe după genele lungi, ca dintr-o ambuscada. La această maturitate tinerească era mai frumoasă ca orî-eînd. Nu-mi dădeam seama dacă mi-a părut bine sau rău că am revăzut-o. Ştiu numai că am fost profund emoţionat, am fost zguduit şi profund descumpănit. Amintirea acelui simbol al frumuseţii pentru care şi cu ajutorul cvi-ruia am trăit în toţi aceşti ani se reîncarnase acum şi s-i afla în faţa mea, nu ca un simbol ci ca o entitate concretă ; aveam şi de ce să-mi fie frică.