eu ea, această iluzie.
— Ce păcat, spunea ea dusă pe gînduri, că iulie n-are un r. Am fi putut merge într-un bar unde să mîncăm stridiix.
Sau, amintindu-şi că eram literat, se uita la rămăşiţele fastuoase ale. unui apus de soare şi ofta, spunînd :
— Şi eu aş vrea să fiu poetă.
Şi eram adus din nou în lumea faptelor, iar Barbara devenea din nou o tînără în carne şi oase care mă plictisea, dar pe care o doream — ah ! şi cît de precisă şi localizată era această dorinţă
! — s-o sărut, să o mîngîi şi s-o strîng tare în braţe !
Era o dorinţă pe.care un timp oarecare am înăbuşit-o cu toată puterea. Am luptat împotriva ei ca împotriva unui rău, era prea îngrozitor de diferită faţă de dragostea mea precedentă, prea jignitor de incompatibilă cu concepţia mea despre nobleţea Barbarei. Nu învăţasem încă să mă
resemnez cu faptul că nobleţea Barbarei era propria mea născocire, o plăsmuire a propriei mele imaginaţii.
Intr-o noapte caldă de iulie, am condus-o cu trăsura pînă la uşa casei din Regent Square, Bloomsbury, în
1 Conform unei zicale englezeşti, stridiile trebuie mîncate numai în lunile care conţin un r în numele lor, adică în lunile reci.
1S5
care ocupa un mic apartament la riansardă. Dansasem toata seara şi era tîrziu. O lună şuie parcursese o treime din drumul său pe cer şi lumina piaţa pe după zidurile bisericii din capul străzii. Am plătit birjarului şi am rămas singuri pe trotuar. Toată seara fusesem plictisit şi iritat dar gîndul că trebuie să spun noapte bună şi să plec singur mi se părea atît de îngrozitor, încît îmi venea să plîng. Stăteam aşa, nehotărît, fără să scot o vorbă, şi-i priveam faţa. Era calmă şi pe buze îi flutura acel zîmbet misterios, al cărui secret îl păstra numai pentru ea. Ochii îi străluceau intens. Tăcea ; dar tăcerea ei nu era nervoasă .şi nehotărîtă ca a mea, ci firească, oarecum maiestuoasă. Cînd voia, putea să trăiască în tăcere ca orice vieţuitoare în propriul ei mediu.
— Ei bine, m-ara hotărît eu în cele din urmă, trebuie să plec.
— Nu vrei să vii pînă sus să bem un ceai ? mă întrebă. Animat de acea perversitate care ne determină să
facem ceea ce nu dorim, ceea ce ştim că ne va face să suferim atît cît putem suferi în condiţiile date, am protestat :
— Nu. trebuie să mă întorc.
Niciodată n-am dorit ceva mai mult decît să accept invitaţia Barbarei. Ea o repetă :
— Vino, într-o clipă ceaiul o să fie gata.
Din nou am răspuns printr-un gest negativ, de astă dată de teamă că n-o să mai fiu în stare să
vorbesc. Tremurul vocii m-ar fi trădat. Simţeam instinctiv că dacă voi intra în casă cu ea, vom deveni amanţi. Vechea mea hotărîre de a rezista la ceea ce mi se părea a fi o dorinţă josnică
îmi întărea hotărîrea de a nu intra.
— Bine, dacă nu vrei, dădu ea din umeri, noapte bună. In glas i se distingea o notă de iritare.
I-am strîns mîna şi am plecat fără să scot un cuvînt. După cîţiva paşi, hotărîrea mea se nărui în mod abject. M-am întors; Barbara mai stătea în prag, potrivind cheia în broască.
— Barbara, am strigat-o cu o voce care suna oribil de nefiresc. Am venit fuga înapoi. Se întoarse şi mă privi. Te superi dacă îmi schimb părerea şi accept 166
pînă la urmă invitaţia ? Mi-am dat seama că într-adevăr mi-e sete. „Ce umilinţă", mă gîndeam eu. Rîse.
— Ce caraghios eşti, Francis ! Şi, adăugă pe un ton glumeţ : Dacă n-ai fi tu. băiat de -treabă, ţi-aş. spune să te duci la prima adăpătoare pentru cai ca să-ţi astîmperi setea.
— îmi pare rău, i-am răspuns.
Stînd din nou aproape de ea, respirîndu-i din nou parfumul de roze, m-am simţit ca în vremea copilăriei, cînd veneam fuga, speriat, din camera de culcare şi o găseam pe mama în sufragerie : încercam din nou sentimentul siguranţei, nu mă mai apăsa acea frică îngrozitoare, eram nespus de fericit, dar în acelaşi timp chinuit de gîndul că ceea ce făceam era împotriva tuturor regulilor, era un păcat a cărui enormitate îmi -era dezvăluită chi aide ochii trişti şi plini de tandreţe ai mamei, şi de tăcerea severă şi semnificativă cu care mă întîmpina marele şi bărbosul meu ţaţă, ca un zeu ultragiat călare pe un nor de furtună. Eram fericit că sînt cu Barbara; dar in acelaşi timp eram extrem de nenorocit că nu eram cu ea aşa cum ar fi trebuit.
Eu nu mai eram acelaşi; şi nici ea ; deşi trăsăturile nu i se schimbaseră, nu era aceeaşi. Eram fericit la gîndul că în curînd o voi săruta, şi nenorocit pentru că nu aşa aş fi vrut s-o iubesc -
.pe imaginara mea Barbara ; nenorocit şi pentru că îmi dădeam seama că, după ce mi-am îngăduit în secret să accept existenţa adevăratei Barbara, era nedemn să fiu sclavul unei asemenea amante.
— Evident, dacă vrei să plec, i-am spus, mimînd slab revolta, am să plec. Şi încercînd cu disperare să fac pe spiritualul, am adăugat : Nu ştiu dacă n-ar fi mai bine să mă duc şi să mă
înec în adăpătoarea aceea.
— Cum vrei, răspunse ea pe un ton uşuratic.
Reuşise între timp să descuie uşa. Intrji în întuneric. Am urmat-o, închizînd cu grijă uşa în urma mea. Urcarăm scara întunecoasă. Deschise o altă uşă şi răsuci comutatorul. Lumina bruscă mă orbi.
167
— Totul e bine cînd se termină cu Dine, spuse ea adresîndu-rni un zîmbet şi lăsînd să-i alunece mantoul de pe umerii goi.
Dimpotrivă, mă gîndeam eu, aceasta este „tragedia erorilor". Am făcut un pas spre ea. am întins mîinile apucînd-o de braţele subţiri, ceva mai jos de umeri. M-am aplecat şi am sărutat-o pe obrazul pe care mi-l oferi. Se întoarse spre mine şi veni rîndul buzelor.
Nu mai există acum nici viitor şi nici trecut, Nici rădăcini, nici fructe, doar florile de-o clipă ; Stai, liniştea n-o tulbura ; şi timpul sumbru şi tăcut Al nopţii va dura nu ore ce dispar în pripă, Ci-o veşnicie. Ajută-mă să uit făţarnic Tot ce parfumul tău în noapte va amorţi: Ruşinea, regretele şi plînsul cel zadarnic. Liniştea n-o stînjeni; şi vraja tainică va-nflori în pragul visului, făcînd ca să dispară Lumea din jur; numai noi doi vom fi, numai iubirea noastră Şi o tăcere fără de sfîrşit. La fel, însă, ca orice osîndit
Care-i convins că-n zori tot moartea-l împresoară, Eu ştiu, deşi fără hotar îmi pare noaptea albastră, Că zorile vor apărea curînd, la răsărit.
.Atunci am învăţat să trăiesc numai în clipa de faţă, să ignorez cauzele, motivele, antecedentele, şi să-mi declin răspunderea pentru ceea ce va urma. Atunci am învăţat că, devreme ce viitorul este sortit să fie doar o repetare dureroasă a trecutului, să nu mă aştept la consolări şi justificări, ci să trăiesc în prezent, în inima realităţii omeneşti, chiar în centrul stupului cald şi întunecat. Există totuşi o nepăsare spontană, care nu poate fi imitată cu nici un fel de eforturi conştiente. Fiind ceea ce sînt, nu voi putea rivaliza niciodată cu acei frăţiori care îşi aruncă surioarele de pe mal pentru a asista la un plonjon frumos. Niciodată nu voi putea să-mi pun pistolul la tîmplă şi, din simplă distracţie, să apăs pe 168
trăgaci; sau, uitîndu-mă de la balconul operei Covent Garden la melomanii din stal, nu voi putea niciodată să arunc cu uşurinţă acea micuţă grenadă încărcată cu un exploziv puternic —
pe care o mai păstrez încă pentru orice eventualitate în cutia mea de pălării — oricît de teribil de amuzant mi-ar putea părea acest gest. O asemenea nepăsare magnifică faţă de orice în afara senzaţiei imediate, nu o pot imita decît de departe. Dar mă străduiesc şi, cînd a fost vorba de Barbara, m-am străduit întotdeauna în mod conştiincios. Totuşi, nopţile au întotdeauna un sfîrşit. Şi chiar în toiul lor, cufundat în plăcere, n-am putut fi niciodată, nici măcar pentru o clipă complet inconştient de ce era ea, de ce eram, am fost şi voi fi eu a doua zi. Toate acestea văduveau orice extaz de plenitudinea sa pasională şi, sub aparenţa calmului şi a liniştii, mocnea o adîncă frământare. Sărutînd-o, voiam să n-o sărut, ţinînd-o în braţe voiam ca altcineva să fie în locul ei şi, uneori, înconjurat de tăcerea adîncă şi neagră, mă gîndeam că ar fi mai bine să mor.