decît prin extinderea confortului material şi a uniformităţii spirituale — admiţînd totuşi că
într-un fel oarecare va fi mai bun — ce am eu din aceasta ? Absolut nimic. Nimic, nimic. Am fost trezit din gîndurile mele de un poliţist care se apropie, mă salută politicos şi mă întrebă ce fac acolo.
— Vă văd de o oră plimbîndu-vă în sus şi în jos, mi-a spus eL
I-am dat o jumătate de coroană şi i-am spus ca aştept o doamnă. Poliţistul a rîs discret. într-adevăr, bancul era bun. După ce a plecat, am continuat să patrulez.
Şi războiul ăsta, nii-am urmat eu gîndurile. Există vreo perspectivă să iasă ceva bun din el ?
Războiul pentru a pune capăt războiului 1 De data aceasta, argumentul fusese convingător; şi însoţit pe deasupra de o lovitură în părţile moi, cea mai puternică lovitură administrată
vreodată de istorie. Va convinge războiul oare mai bine omenirea decît oricare alt argument ?
Şi totuşi, oamenii sînt curajoşi, răbdători, gata de sacrificiu. Dar sînt contradictorii, sălăşluieşte în ei atît binele cît şi răul, pentru că nu pot fi altfel. Iaftă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac. Totul are la origine o formidabilă prostie animalică primitivă. Iată realitatea fundamentală
: prostia, inconştienţa.
Dar cei conştienţi, cei ce nu sînt proşti ? Aceştia nu sînt decît excepţii rare, care nu contează
pentru marea realitate.,Sînt nişte minciuni ca şi dragostea ideală, visele de viitor, credinţa în dreptate. A trăi hrănindu-te cu operele lor, înseamnă a trăi într-o lume de elucubraţii ră-
sunătoare, total diferită de lumea reală. înseamnă a evada. Dar a evada este o laşitate; e stupid sa te consolezi cu ceea ce nu este adevărat, sau ou ceea ce este nesemnificativ pentru lume ; şi propriul meu talent, ca atare, este nesemnificativ, ca şi arta căruia îl dedio — o consolare falsă. Un marţian ar găsi că a scrie fraze în care cuvintele au aceeaşi sonoritate, la intervale re-gulate este ceva tot atît de straniu ca şi a cumpăra ulei de ricin pentru ungerea maşinilor destinate distru-173
gerii. Mi-am adus aminte de versurile pe care le-am scris pentru Barbara — nişte versuri comico-amoroase, zglobii — pe vremea ultimei epidemii de raiduri aeriene. Ritmul lor îmi răsună şi acuma în urechi :
Cînd luna plină invită pe la noi Raiduri de noapte şi alte spaime noi, Să căutăm în grabă un alcov Ce pentru-amor să fie un ostrov ; In vin şi prăjituri ne-om lăfăi, Iar proasta să continue a străluci.
Tocmai mi le repetam în gînd cînd un taxi intră .n piaţa liniştită, încetini lîngă trotuar şi se opri în faţa casei în care locuia Barbara. La lumina palidă a lămpii, văzui coborînd două
persoane : un bărbat şi o femeie. Silueta masculultii făcu cîţiva paşi inainte şi se opri să-şi numere banii în dreptul aparatului de taxare. O rază de lumină se reflectă în monoclu.
Monezile zăngăniră şi taxiul se îndepărtă. Cele două siluete urcară treptele ; uşa se deschise în faţa lor şi intrară în casă.
Am plecat repetînd toate înjurăturile şi Insultele care pot fi adresate unei femei. Simţeam parcă o uşurare, îmi făcea plăcere să mă gîndesc că totul s-a terminat, o dată pentru totdeauna.
— Noapte bună, domnule. Era din nou prietenul meu poliţistul. Mi s-a părut că discern o notă
de ironie in vocea lui.
In următoarele patru zile n-am dat nici un semn de viaţă. Speram în fiecare zi să primesc o scrisoare sau un telefon în care să mă întrebe ce s-a întîmplat cu mine. N-am primit nimic.
Sentimentul de uşurare s-a transformat într-unui de durere. In a cincea zi am in-tîlnit-o în curte in timp ce mergeam să-mi iau micul dejun. N-a făcut nici o aluzie la tăcerea mea fără
precedent. Nici eu nu i-am spus nici unul din acele cuvinte usturătoare pe care mi le pregătisem pentru vreuna din aceste întîlniri întîmplâtoare. In schimb, i-am cerut, am implorat-o chiar, să ia prînzul cu mine. Bar-174
bara respinse invitaţia : avea întîlnîre cu cineva din Africa de Sad.
— Atunci vino la cină, m-am rugat de ea în mod cît se poate de abject.
Îmi dădeam seama că am ajuns la limitele umilinţei. Aş fi dat orice să-i intru din nou în gralii.
Barbara dădu din cap :
— Aş dori să pot veni, dar plicticosul de Goble...
Capitolul VI
Acestea erau fantomele pe care le-am invocat în versurile mele şi pe care le-an făcut să
danseze pe suprafaţa Mării Tireniene. Ele mi-au reamintit în mod salutar că nu eram decît în vacanţă, că peisajul în mijlocul căruia pluteam acum nu era ceva mai mult decît o iluzie şi că
numai în cele unsprezece luni ale fiecărui an, pe care le împărţeam între Gog's Court şi pensiunea domnişoarei Carruthers viaţa era cu adevărat reală şi demnă de luat în serios. Nu eram decît un englez democrat şi pe deasupra şi londonez, trăind într-o epocă în care „Daily Mail" se vindea în două milioane de exemplare în fiecare dimineaţă ; nu, aveam nici un drept la atîta soare, la marea aceasta caldă şi limpede, la crestele ascuţite ale munţilor, la asemenea nori şi la risipa aceasta de cer albastru. NTu aveam dreptul nici la Shelley; şi, dacă aş fi un democrat în adevăratul înţeles al cuvîntului, n-ar trebui nici să mă gîndesc. Dar iată că din nou trebuie să mă justific prin defectele mele congenitale.
Întins pe suprafaţa apei, visam 1a un stat democratic ideal, în care nici un fel de excepţie inoportună posedată de Sfîntul Duh să nu tulbure calmul anost al regulilor stabilite de Cloudesley şi Carruthers, de Fluffy şi descurcăreţul şi inimitabilul Brimstone — cînd deodată
mi-am dat seama că o barcă cu pînze e în spatele meu, sau, mai bine zis, deasupra mea. Am zărit pînza albă deasupra capului şi am auzit susurul apei despicată de provă şi clipocitul valurilor care se loveau de bordul cafeniu al bărcii ce se năpustea spre mine. Este extrem de neplăcută senzaţia de spaimă : eşti cuprins brusc de spas-176
mul groazei pe care nu-l poţi controla pentru că survin* atît de repede, incit capacitatea de control a intelectului este luată prin surprindere. Ai impresia că fiecare celulă a organismului e stăpînită de frică. E umilitor cum într-o clipă nu mai eşti om ci un fel de masă gelatinoasă de amoebă, contractată de spaimă. Cobori din nou scara evoluţiei pentru a deveni timp de o secundă nimic altceva decît un animal îngrozit care tremură din tot corpul. Cu o clipă mai înainte visam_pe salteaua mea transparentă ca un adevărat filozof ; în secunda următoare scoteam strigăte nearticulate şi dădeam frenetic din mîini şi din picioare pentru a scăpa de pericolul care se apropia şi era acum inevitabil.
— Ei ! am strigat eu şi imediat am primit o puternică lovitură în cap şi am început să mă dau Ja fund.
Eram conştient că înghiţeam o mare cantitate de apă sărată, că trăgeam apă în plămîni şi tuşeam din răsputeri. Apoi, un timp, n-am mai fost conştient de nimic. Probabil că din cauza loviturii mi-am pierdut cunoştinţa. După aceea, mi-am recăpătat-o mai mult sau mai puţin, avînd senzaţia că am ajuns la suprafaţă ; partea de jos a feţei era însă în apă. Tuşeam şi aspiram. Tuşeam ca să scot apa din plămîni şi aspiram pentru a-i umple din nou cu apă. Acum îmi dau seama că ambele operaţiuni aveau un efect contrar celui urmărit. Eliminam prin tuse aerul ce-mi mai rămăsese în plămîni, şi pentru că gura nu ajungea la suprafaţă, înghiţeam mereu apă. Intre timp, sîngele, încărcat cu bioxid de carbon, continua să se îndrepte spre plămîni pentru a se debarasa de această otravă mortală şi a prelua oxigen. Dar, degeaba ; oxigen nu mai găsea.