— Si sente meglio ?1 întrebă doctorul. Am deschis ochii :
— Mi sento felice 2.
Mi-a zîmbit. Razele din jurul celor două chivote strălucitoare se accentuară, ca şi cum dintr-odată sfîntul simbol ar fi devenit, nu se ştie cum, şi mai sfînt.
— E bine să nu fii mort, îmi spuse el.
— E foarte bine.
Şi m-am uitat din nou la cer şi la umbrela roşie de deasupra capului, la tînărul gigant aflat la picioarele mele, atît de puternic şi totuşi atît de blînd. Am'privit la dreapta şi la stînga. Cercul curioşilor se destrămase. Fiind în afara oricărui pericol, încetasem să mai fiu obiect de simpatie şi curiozitate. Vilegiaturiştii îşi vedeau de ocupaţiile lor obişnuite. Mă uitam la ei fericit.
Un băiat şi o fată în costume de baie trecură încet pe lîngă mine, îndreptîndu-se spre mare.
Feţele, gîturile, umerii, mîinile şl picioarele lor erau de un arămiu transparent. Mergeau încet, ţinîndu-se de mînă cu atîta graţie, cu o ţinută atît de firesc de maiestuoasă, îneît îmi venea să
plîng de fericire. Erau foarte tineri, înalţi, subţiri şi puternici. Erau frumoşi ca doi tineri cai de rasă ; vă-zîndu-i cum păşesc alene, cu atîta graţie şi nobleţe, aveam impresia că fac parte dintr-o lume aflată dincolo de bine şi de rău. Nu conta ce puteau spune sau face 1 Vă simţiţi mai bine ?•(«.). * Mă simt fericit (it).
180
181
cei doi ; însuşi faptul că existau era o desfătare Doi ochi negri şi doi ochi cenuşii mă priviră
pentru o clipă ; tinerii se opriră, îşi dezgoliră o secundă dinţii albi, mă întrebară cum mă simt şi, după ce le-am răspuns că mă simt mai bine, îmi zîmbiră din nou şi-şi conţinuară drumul.
O fetiţă într-o rochiţă gălbui deschis, ceva mai deschisă la culosfce decît faţa şi membrele arse de soare, veni fuga, se opri la cîţiva paşi şi mă privi serioasă. Avea ochii foarte mari şi gene negre extrem de lungi. Deasupra lor se deschidea o frunte imensă şi bombată, cu care. s-ar fi putut mîndri un filozof. Nasul, puţin cîrn, era atît de mic încît abia se distingea. Părul negru şl cîrlionţat stătea ridicat ca o explozie perpetuă. Mă privi lung. Mă uitai şi eu la ea.
— Ce doreşti ? am întrebat-o.
La auzul vocii mele, copilul fu dintr-odată cuprins de timiditate. îşi acoperi faţa cu mina, ca şi cum s-ar fi ferit de o lovitură. Apoi, după o clipă sau două, mă privi din nou, prudent, de după
cotul pe care-l ţinea în dreptul ochilor. Roşi toată. Am întrebat-o din nou ce doreşte. A fost prea mult pentru ea. Se întoarse înapoi la părinţii care şedeau ceva mai încolo, sub o umbrelă
mare, ca într-o oază precară şi mişcătoare. Am văzut-o precipitîndu-se în braţele unei mame corpolente şi placide', îmbrăcată într-o rochie albă de muselină. Apoi, după ce scăpă cu succes de existenţa mea, găsind uitare la sînul protector al mamei, se dădu jos de pe genunchii acesteia' şi fugi să se joace cu surioara ei-. Era din nou destinsă ca şi cum nefericitul incident n-ar fi avut niciodată loc.
Se auzi de departe strigătul prelung, lugubru, inter mitent al vînzătorului de alune de pe plajă.
„Bombp-Ioni!" Trecură două tinere marchize americane, In rochii de plajă purpurii.
Conversaţia lor, purtată în aceeaşi tonalitate, era de o monotonie obositoare. ,....şi are o men-talitate atît de drăgălaşă", o auzeam pe una din ele. „Ce-mi place mie la el, spuse cealaltă, care îşi însuşise într-o mal mare măsură spiritul latin, sînt dinţii". Un bărbat de vîrstă mijlocie, burtos, probabil de prea multă
pasta, şi un băieţel slăbuţ de vreo doisprezece ani, care tocmai ieşiseră uzi şi lucioşi din mare, nimeriră în cîm-pul meu vizual. Nisipul arzător le frigea tălpile, deter-minîndu-i să traverseze plaja fierbinte ţopăind cu o agilitate demnă de admiraţie. Dar tălpile Concettei, nebuna, erau mult mai groase. In fiecare dimineaţă venea desculţă din munţi, ţînînd într-o mină coşul cu fructe, iar in cealaltă toiagul. îşi desfăcea marfa pe plajă, făcea ocolul vilelor şi coşul se golea.
Apoi se înapoia acasă, traversînd din nou cîmpia şi ureînd povirnişurile mun^ toase.
Intorcîndu-mi privirea de la bărbatul cel gras şi de la băieţelul slăbuţ, am văzut-o stînd în faţa mea. Era îmbrăqată într-o rochie pătată şi peticită. De sub pălăria mare de pai ieşeau meşe de păr cenuşiu. Faţa îmbă-trînită era subţire şi ascuţită ca a unei păsări de pradă. Pielea zbîrcită
părea un pergament întins peste oase. Sprijinindu-se în toiag, mă privi în tăcere.
— Dumneata eşti străinul care s-a înecat ? mă in-trebă ea.
— Dacă s-ar fi înecat, n-ar mai fi în viaţă, îi răspunse doctorul.
Tînărul gigant fu extrem de amuzat de aceste cuvinte j rîse din toată inima şi din tot pieptul său puternic.
— Acum şterge-o, Concetta, i se adresă doctorul. Trebuie să stea liniştit. N-are voie să
asculte toate prostiile tale.
— Mila lui Dumnezeu, începu ea, ce ne-am face fără ea ? Eşti tînăr, signorino. Mai ai multe de făcut. Dumnezeu te-a ocrotit. Sînt bătrînă, dar mă sprijin pe cruce. îşi ridică
toiagul. Spre vîrf era legat, aproape orizontal, un beţişor. O iubesc, continuă ea. Crucea e frumoasă, crucea e...
Fu însă întreruptă de o bonă care veni în fugă s-o întrebe dacă n-are o jumătate de kilogram de struguri, dintre cei mai buni. Teologia şi afacerile sînt două lucruri diferite. Concetta îşi scoase cîntarul, puse pe talger o grămadă de struguri şi deplasă greutatea pe braţul celălalt, ca să-l echilibreze. Bona aştepta. Avea faţa rotundă, obrajii roşii cu gropiţe, părul negru, iar ochii ca două mure. Era ca un fruct copt. Tînărul gigant se uita 182
J83
ia ea cu o admiraţie nedisimulatu. Pentru o clipă, murele se deplasară în direcţia lui ; apoi, ignorîndu-l complet şi fredonînd nepăsător un cîntec, ca şi cum s-ar fi aflat pe o insulă pustie unde avea nevoie să-şi facă curaj, fata începu să contemple gînditoare frumuseţile naturii.
— Şase sute de grame, îi spuse Concetta.
Bona plăti şi, continuînd sa fredoneze şi să se comporte ca pe o insulă pustie, se îndepărtă lin, ondulîndu-şt rotunjimile ca o lună printre nori. Tînărul gigant se opri din masajul picioarelor, mele şi se uită în urma ei. Etalîndu-şi frumuseţile de lună plină, şi plutind aidoma acesteia, bona îşi continuă imperturbabilă mersul legănat, străduindu-se să-şi menţină echilibrul pe tocurile înalte, ce se înfundau în nisipul plajei.
tlabear, mă gîndii eu ; bătrînul Skeat a avut perfecta dreptate să traducă cuvîntul aşa cum l-a tradus.
— Bella grassa1, spuse doctorul, dînd expresie sentimentelor evidente ale tînărului gigant.
Şi sentimentelor mele, de altfel; căci, la urma urmei era vie, asculta de legile naturii, mergea în soare, mînca struguri şi, rabear-a.
Am închis ochii. Pulsul, pulsul, pulsul; inima îmi bătea regulat sub vîrfurile degetelor. Eram ca Aclam abia plămădit, şi mă simţeam slab ca un fluture abia ieşit din crisalidă ; argila trupului meu era încă prea udă şi moale ca să-mi îngăduie să mă ridic. Curînd, însă, după ce se va usca, devenind mai dură, mă voi ridica şi voi zburda vesel prin această lume nonă şi voi fi şi eu un tînăr gigant, un specimen de rasă, plin de graţie şi nobleţe, un copil, un bezmetic, care se minunează de toate cele.