Unii oameni reuşesc să-şi transforme viaţa într-o convalescenţă continuă. Se comportă mereu ca şi cum cu o clipă înainte ar fi fost gata să moară ; trăiesc într-o stare de euforie, numai de dragul de a trăi, şi se simt fericiţi numai pentru că nu sînt morţi. Pentru cei, .însă, care nu sînt nişte convalescenţi înnăscuţi, s-ar putea ca secretul fericirii să se găsească în posibilitatea de a se îneca incomplet, de trei ori pe zi, regulat, înainte de O
frumoasă (it.),
masă. O recomand ca pe o alternativă ceva mai practică la remediul meu împotriva plictiselii :
„toboganul din fiecare birou".
— Sînteţi singur aici ? mă întrebă doctorul. jj Dădui afirmativ din cap.
fi') — Nici un fel de rude ?
— Deocamdată, nu.
— Nici prieteni ? Făcui un semn negativ.
— Hm ! făcu el.
Avea pe nas un neg pe care-l studiam cu atenţie : un neg foarte interesant; alb, în afară de partea superioară care era rozulie. Semăna cu o cireaşă pe jumătate coaptj.
— Vă plac cireşile ? l-am întrebat. Doctorul păru cam surprins.
— Da, spuse el după o anumită pauză, ca şi cum ar fi reflectat adînc asupra acestei probleme.
— Si mie. Şi am izbucnit în rîs. De data aceasta, aparatul meu respirator rezistă în mod victorios. Şi mie. Dar- nu cele necoapte, am adăugat, abia trăgîndu-mi răsuflarea.
Mi s-a părut că niciodată nu s-a spus ceva mai comic pe lumea asta.
Şi atunci doamna Aldwinkle îşi făcu în mod definitiv intrarea în viata mea. Căci, uitîndu-mă
în jur, convulsionat de ultimele hohote de rîs, am văzut dintr-odată in faţa mea pe doamna aceea ca o lanternă chinezească, de pe palino. Costumul de baie în culori vii, ce-i drept ceva mai estompate din cauza umezelii, strălucea, sub
kimbrela-i verde, cu aceleaşi reflexe de acvariu, iar ia-
Iţa-i arăta ca şi cum s-ar fi înecat ea, nu eu.
s — Mi s-a spus că sînteţi englez, mi se adresă ea cu
■> aceeaşi voce spartă pe care o auzisem, nu de mult, recitind greşit din Shelley.
Deoarece eram încă ameţit şi cu gîndurile aiurea, am încuviinţat rîzînd.
— Am auzit că era să vă înecaţi.
— Aşa e, i-am răspuns şi am continuat să rid ■ ce glumă straşnică !
'
184
185
•— îmi pare foarte rău...
Avea obiceiul să lase propoziţiile neterminate. Uiu-nx'le cuvinte se învolburau în nişte sunete inarticulate.
— N-awţi de ce. i-am răspuns cu glas rugător. Dacă aţi şti, nu-i cîtuşi de puţin dezagreabil, mai ales după aceea...
O priveam cu afecţiune şi cu toată seriozitatea de convalescent de care eram capabil. Mă privi şi ea. îmi spuneam că are ochi bulbucaţi ca lanternele acelea roşii care se prind pe aripa din spate a bicicletelor : acestea concentrează lumina din jur şi o difuzează din nou cu o putere şi mai mare.
•— Am venit să întreb dacă nu va pot fi de vreun folos, spuse Lanterna Chinezească.
— Foarte amabil din partea dumneavoastră.
— Sînteţi singur aiei ?
— Da, deocamdată.
— Atunei, poate, n-aţi avea nimic împotrivă să veniţi să petreceţi o noapte sau două în locuinţa mea, pînă vă veţi... Bolborosi ceva, făcînd un gest prin care încerca să înlocuiască
cuvîntul lipsă şi continuă : Am o casă acolo sus. Arătă cu.mîna în direcţia regiunii muntoase a peisajului descris de Shelley.
Ameţit cum eram, am acceptat bucuros invitaţia.
— Incîntat, i-am spus eu.
Totul era încîntător în această dimineaţă. Aş fi acceptat, poate cu aceeaşi plăcere autentică, neprefăcută, chiar şi invitaţia domnişoarei Carruthers sau a domnului Brinistone.
— Numele dumneavoastră ? mă întrebă ea. N"n-l cunosc încă.
— Chelifer.
— Chelifer ? Nu cumva Francîs Chelifer ?
— Francis Chelifer, i-am confirmat eu.
-- Francis Chelifer ! era clar că numele meu ii căzuse cu tronc. Ce minune •! De ani de zile vreau să vă cunosc !
Pentru prima dată de cînd m-am sculat, ameţit, din morţi am avut neplăcuta senzaţie că mîine voi fi treaz. Mi-am adus aminte pentru prima oară că după co)'<„ ::a mai departe decit după
colţ, se afla lumea reală.
__ Şi dumneavoastră ? am întrebat-o cuprins de O
sumbră presimţire.
— Lilian Aldwinkle, răspunse doamna Lanternă Chinezeasca, şi-şi ţuguie buzele într-un zîmbet cit se poate de mieros.
Cele două faruri albastre care erau ochii ei străluciră cu atîta intensitate concentrată, îneît pînă
şi şoferii dal-tonişti — care văd pe Piccadiily autobuze verzi, iar în Green Parc iarba roşie şi copacii sîngerii — şi-ar fi dat seama că sînl nişte avertizoare de pericol, ceea ce şi erau de fapt.
O oră mai tîrziu. stăteam întins pe pernele Kolls-Royce-ului doamnei Aldwinkle. Nu mai era nici o scăpare.
rhr
Capitolul VII
Nici o scăpare... Dar eram încă destul de ameţit ca să nu doresc în mod serios o scăpare.
Presimţirea că mă voi trezi din beţie n-a fost decît o străfulgerare. Am avut-o şi a dispărut aproape imediat, de îndată ce am fost din nou absorbit de ceea ce mi se părea o comedie drăguţă şi fără de sfîrşit care se juca în jurul meu. îmi era de-ajuns să ştiu că trăiesc şi că mi se întîmplă diferite lucruri. Am fost dus de doi sau trei tineri giganţi la hotel, unde am fost îmbrăcat şi mi s-au împachetat lucrurile. în timp ce-o aşteptam în holul de intrare pe doamna Aldwinkle, am făcut cîteva încercări să umblu ; îmi venea să rid de slăbiciunea pe care o simţeam în picioare.
In sfîrşit, apăru doamna Aldwinkle îmbrăcată într-o rochie galben deschis, cu o pălărie mare de pai pe cap. Invitaţii săi, îmi explică ea, plecaseră acasă cu un alt vehicol, ca eu să pot sta cit mai comod în automobilul gol.
— Iar dacă cumva vă veţi simţi rău... rostind aceste cuvinte, îmi flutură pe dinaintea ochilor o ploscă argintie plină cu brandy.
Să scap ? Nici nu mă gîndeam la aşa ceva. Eram în-cîntat.
M-am întins cu toată voluptatea pe perne. Doamna Aldwinkle făcu semn şoferului care porni maşina lin, croindu-şi loc prin mulţimea de gură-cască ce se strînge întotdeauna în Italia cînd vede vreo marcă de automobil mai rar întîlnită. Şi in cazul de faţă aveau ce vedea. Ii 188
auzeam pe tineri strîgînd : „Venite. E una Ro-Ro," * în timp ce băieţii îşi şopteau la ureche, plini de evlavie : „una Ro-Ro". Mulţimea se dădu cu greu la o parte. Ne-am îndepărtat lin de Grand Hotel, am cotit în strada principală ; am traversat piaţa în centrul căreia se înalţă, părăsit de marea care s-a retras de mult, un mic fort roşietic — ridicat de prinţii de Massa şi Carrara pentru a supraveghea Mediterana ce devenise periculoasă din cauza piraţilor mauri —
şi am ieşit pe drumul care, stră-bătînd cîmpia, duce spre munţi.
Un şir lung de boi albi, înconjuraţi de un nor de praf, veneau încet în întîmpinarea noastră, făcînd zeci de zigzaguri. Cele opt perechi înjugate erau mînatc cu strigăte şi cu pocnituri de bici. Trăgeau o căruţă joasă ,în care se afla un enorm bloc monolit de marmură albă. In timp ce ne strecuram pe lîngă ei, boii îşi răsuceau gîturile, făcînd încercări disperate de- a găsi o scăpare. Coarnele lungi li se loveau unele de altele ; pielea albă şi moale le tremura. Iar ochii lor căprui şi puri i.e priveau îngroziţi, implorîndu-ne să ne fie milă de prostia lor fără de leac şi să înţelegem că pur şi simplu nu pot, oricît ar încerca, să se obişnuiască cu automobilele.