Doamna Aldwinkle îmi arătă monolituclass="underline"
— îmi închipui ce-ar fi scos Michelangelo din aşa ceva ! Băgînd apoi de seamă că mîna întinsă mai ţinea .plosca argintie, deveni plină de solicitudine. Sînteţi sigur că nu doriţi o înghiţitură din asta ? mă întrebă aplecîn-du-se înainte. Cele două semnale de alarmă albastre se aprinseră în faţa mea.
In parfumul exalat de rochia ei, distingeam o nuanţă de ambră, iar în acrul pe care îl expira, esenţă de heliotrop. Dar nici atunci nu m-am speriat; n-am făcut nici o încercare de a scăpa.
Călăuziţi de prostia lor fără leac, boii s-au comportat mai rezonabil decît mine.
Ne-am continuat drumul. Colinele se apropiară. Crestele albicioase ale munţilor calcaroşi erau încă departe, dincolo de colinele acoperite de culturi şi păduri care seînteiau în soare. M-am uitat fericit la acest peisaj 'măreţ.
J Veniţi. E un Rolls-Royce, (it.).
189
■— Ce frumos ! am exclamat eu. Cuvintele mele fură interpretate de doamna Aldwinkle drept un compliment la adresa ei.
■— Îmi pare atît de bine că gîndeşti astfel, atît de... răspunse ea pe tonul unui scriitor căruia tocmai i s-a spus că ultima sa carte a plăcut foarte mult.
Ne apropiam de destinaţie ; culmile alcătuiau un zid uriaş. Dar in faţa noastră bariera se ridica
; am pătruns prin cheile unui riu care şerpuia din munţi. Acum ne continuam drumul pe marginea torentului. în dreapta, o carieră de piatră arăta ca o uriaşă cicatrice pe versantul colinei ; în vîrf se vedeau un rînd de pini-umbrelă. Pînă la înălţimea de zece metri, trunchiurile drepte şi subţiri nu aveau crengi ; cupolele lor turtite şi largi formau o linie subţire şi continuă j între această linie şi masa sumbră a muntelui se zărea o dîră de cer, fin haşurată
de trunchiurile pomilor. Era ca un tablou în care pictorul, pentru a scoate în evidenţă forma colinei, a tras cu penelul, la o mică distanţă, o linie subţire paralelă cu conturul acesteia.
Şoseaua se îngusta devenind străduţa unui tîrguşor. Automobilul înainta încet, claxonînd.
— Vezza, îmi explică doamna Aldwinkle. Michelan-gelo venea aici să-şi aleagă marmura.
— Adevărat ? Eram îneîntat de această informaţie. Deasupra ferestrelor unei mari prăvălii plină cu cruci
albe, coloane sparte şi statui, am putut distinge inscripţia : „Societatea anglo-americană de pietre funerare". Din străduţa îngustă, ieşirăm pe cheiul unui rîu. Malul opus se ridica ca un zid.
- Acolo, exclamă doamna Aldwinkle cu o voce triumfaţi are, după ce traversarăm podul, acolo e casa mea.
Arătă cu mîna. Din vîrful colinei privea, prin cele douăzeci de ferestre ale sale, o lungă faţadă.
Un turn înalt se înalţă spre cer.
— Palatul a fost clădit în 1630, începu ea. Mi-a plăcut pînă şi lecţia de istorie.
După ce am trecut podul, am început să urcăm un drum abrupt, în serpentine, ce' trecea printr-o pădurice de măslini. în povîrnişul ierbos fuseseră săpate nume-300
roase terase mici, pe care erau plantaţi copaci. Ici colo. în umbra cenuşie şi rară a copacilor, păşteau mici turme de oi. Copiii desculţi caro le păzeau veniră fuga să ne vadă treeînd.
— îmi place să mă gîndesc la aceste veci ii curţi princiare, îmi spuse doamna Aldwinkle. Ca nişte mănăstiri de... de... îşi scutură cu nerăbdare sticla de coniaC. Ştiţi...
— Mănăstiri de Thelema, i-am sugerat.
—- Chiar aşa, confirmă doamna Aldwinkle. Un fel de locuri unde oamenii se retrăgeau şi erau liberi să ducă o viaţă inteligentă. E ceea ce vreau să fac din această casă. Sînt atît de îneîntată
că v-am întîlnit în asemenea împrejurări. Sînteţi exact persoana de care am nevoie.
Se aplecă radioasă înainte şi-mi zîmbi. Dar nici în faţa perspectivei de a intra în Mănăstirea de Thelema n-am dat înapoi.
în această clipă, automobilul trecu pe poarta monumentală. Am zărit în trecere o scară uriaşă
care urca printre chiparoşi, din terasă în terasă, spre un portal sculptat în centrul lungii faţade.
Drumul cati şi priveliştea dispăru. Ne apropiarăm încet de o altă aripa a casei, pe o alee de stejari care ocolea o costişă. în cele din urmă, drumul ne conduse într-o mare curte pătrată, în faţa unei reproduceri mai modeste a măreţei faţade. La capătul unei scări în formă de potcoavă ne invita, ca într-o peşteră, un înalt portal pompos, deasupra căruia se afla un blazon.
Automobilul se opri.
La timp — după cîte îmi dau eu seama recitind cele scrise. Puţine lucruri pe lumea asta sînt mai plictisitoare şi mai inutile decît descrierile literare. Ce-i drept, pe scriitor îl amuză
întrucîtva ca, de dragul unor cuvinte meşteşugite, să se abată de la acţiune. Stăpînit de emoţie, el. îşi continuă vânătoarea de cuvinte, fără să-i pese de bieţii cititori care îl' urmăresc cu greu de-a lungul unei pagini, ca nişte gonaci ce se tîrăsc în urma vîna-tului şi nu văd nimic din distracţiile vînătoarei. Toţi scriitorii sînt şi cititori — deşi poate că ar trebui să exceptez pe unii colegi care s-au specializat în a muşca din propria lor nadă — şi în consecinţă trebuie să
ştie cît de anoste sînt descrierile. Aceasta nu-i împiedică, insă, 191
să provoace şi altora aceleaşi cazne prin care au trecut şi ei. Mă gîndesc chiar că unii scriitori scriu aşa cum scriu numai din dorinţa de răzbunare.
Ceilalţi oaspeţi ai doamnei Aldwinkle sosiseră înainte şi ne aşteptau. Am fost prezentat şi i-am găsit pe toţi la fel de fermecători. Nepoata doamnei Aldwinkle se grăbi să-i vină în ajutor.
Tînărul pe care l-am văzut vîslind în patino se grăbi la rîndul său în ajutorul nepoatei şi insistă
să ducă el toate lucrurile pe care aceasta le preluase de la mătuşa. Bătrînul cu faţa roşcovană
care vorbise despre nori privea condescendent toată scena. Celălalt domn în vîrstă, cu barbă
albă, pe care nu-l mai văzusem, se uita dezaprobator. Tînăra care vorbise despre culoarea picioarelor ei şi care s-a dovedit a fi o distinsă colegă a mea, domnişoara Mary Thriplow, era acum îmbrăcată într-o jachetă verde, cu guleraş, manşete şi butoni albi, ceea ce o făcea să
semene cu o elevă din operele lui Offenbach. Tînărul brunet stătea lîngă ea.
M-am dat jos din automobil, am refuzat orice ajutor şi am urcat, ce-i drept clătinîndu-mă
puţin, treptele.
— Trebuie să fiţi foarte atent cîtăva vreme, mă sfătui doamna Aldwinkle, cu grijă maternă.
Acestea sînt apartamentele prinţeselor, spuse ea, arătîndu-mi cu mîna şirul de săli goale pe lîngă care treceam.
Am traversat casa de la un capăt la celălalt şi am pătruns într-o curte mare, pătrată, înconjurată din trei părţi de clădire ; latura dinspre munţi era străjuită de o arcadă. în centrul curţii se înălţa pe un piedestal o statuie mai mare decît mărimea naturală, reprezentînd, mă
informă gazda, pe penultimul prinţ de Massa Carrara ; purta o perucă foarte încreţită, o fustă
de luptător roman, nişte cizme înalte şi o frumoasă platoşă clasică, cu capul în relief al Gorgonei pe piept şi o mică adinei tură care indica poziţia buricului în centrul unei burţi rotunde şi lustruite. Cu expresia celui care este pe cale să divulge un secret delicios şi care nu mai poate aştepta clipa plăcută de a-l destăinui, doamna Aldwinkle mă conduse, cu un zîmbet pe jumătate ascuns, la baza piedestalului şi exclamă :