— Priviţi! i
192
Era unul dintre acele decoruri îneîntătoare care reuşesc timp de cîteva minute să te distreze şi să-ţi îneînte ochiul şi pentru care marii monarhi cheltuiesc deobicei veniturile unei întregi provincii bogate. Din dreptul arcadei centrale, trepte de marmură urcau pînă în vîrful colinei unde, străjuit de un semicerc de chiparoşi, un mic templu circular mima graţios epoca paganismului, la fel cum statuia în armură şi cizme dm curtea de jos voia să-i reprezinte pe eroii lui Plutarch.
— Şi acum priviţi încoace !
Doamna Aldwinkle făcu înconjurul statuii şi mă conduse spre o uşă măreaţă în centrul şirului lung de clădiri de pe partea opusă arcadei. Uşa era deschisă ;. un coridor boltit, ca un tunel, străbătea întreaga casă. Prin el puteam vedea cerul albastru şi marea la orizont. Străbăturăm tunelul : la celălalt capăt se aşternea, la picioare, scara cea lungă pe care o văzusem de jos, de lîngă poartă. Era un decor de teatru, dar executat din blocuri solide de marmură şi arbori adevăraţi.
— Ce părere aveţi ? mă întrebă doamna Aldwinkle.
— Magnific, i-am răspuns eu, cu un entuziasm ce începuse să scadă sub influenţa oboselii fizice care mă copleşise tot mai mult.
— Ce privelişte ! Doamna Aldwinkle mi-o arătă cu vîrful umbrelei. Contrastul dintre chiparoşi şi măslini...
__ Dar peisajul e şi mai frumos dacă .priviţi de la
templu, interveni nepoţica ei, care dorea foarte mult să-mi dau seama de întreaga valoare inimitabilă a posesiunilor mătuşii.
__ N-ai deloc minte, ripostă pe un ton sever doamna
Aldwinkle. Uiţi că bietul domn Chelifer mai este încă suferind de pe urma accidentului ? Şi mai vrei să ss cocoaţe pînă la templu !
•Nepoţica roşi şi-şi înclină capul sub povara reproşului. Ne aşezarăm, __ Cum vă mai simţiţi ? mă întrebă doamna Aldwinkle, amintindu-şi din nou că trebuie să
aibă grijă de mine. E îngrozitor cînd te gîndeşti, adăugă ea, că era cît pe ce.... Şi v-am admirat întotdeauna atît de mult opera...
193
— Frunze uscate
.
— Şi eu, îmi declară colega în jachetă verde. Extraordinar de mult. Deşi, trebuie să
mărturisesc, că unele bucăţi mi se par, cum să vă spun, cam alambicate. îmi place ca poezia mea să fie mai directă.
— O dorinţă extrem de sofisticată, interveni domnul cu faţa roşcovana. Oamenilor cu adevărat simpli, primitivi, le place ca poezia lor să fie cit mai complicată, convenţională, artificială şi îndepărtată de limbajul de toate zilele. Ii reproşăm secolului al optsprezecelea artificialitatea. Dar de fapt, Beowulf are un limbaj de cincizeci de ori mai complicat şi mai nefiresc decît Eseul despre Om.1 .Şi cînd compari o saga islandeză cu scrierile doctorului Johnson, constaţi că doctorul este cel care bîi-guie şi mormăie. Numai oamenii extrem de complicaţi, care trăiesc în cele mai artificiale medii, doresc ca poezia lor să fie simplă şi directă.
Am închis ochii lăsînd să treacă peste mine valurile conversaţiei, şi ce conversaţie elevată !
Nici chiar prinţul Papadiamantopoulos n-ar fi menţinut-o la un nivel mai ridicat. Oboseala mă
făcea să devin mai lucid.
Oboseala, oboseala fizică, toate variatele ei efecte ar trebui să fie măsurate şi înregistrate de o furnică harnică şi înzestrată' cu spirit ştiinţific. Toate — pentru că nu-i de ajuns să arăţi că
atunci cînd sclavii salariaţi au lucrat prea mult cad în maşini şi sînt făcuţi tocătură. Şi acesta-i un fapt interesant, fără îndoială. Dar există şi alte fapte tot atît de semnificative. De pildă, este cert că o oboseală uşoară sporeşte capacitatea noastră sentimentală. Scrisorile compromiţătoare de dragoste au fost întotdeauna scrise la ore mici ; deobicei- noaptea — nu cînd ne simţim odihniţi şi proaspeţi — vorbim despre iubirea ideală şi ne lăsăm copleşiţi de amărăciune. Sub influenţa unei uşoare oboseli sîntem mai dispuşi ca ori-cînd să discutăm problemele universului, să facem confidenţe, să afirmăm existenţa lui' Dumnezeu şi să ne-facem planuri de viitor. Sîntem, de asemenea, mai pre-dispuşi la voluptate. Cînd, însă, oboseala trece de o anumită limită, încetăm complet să fim sentimentali, volup-tuoşi, metafizici şi predispuşi la confidenţe. Nu ne mai
1 Poem filozofic de Alexander Pope (1688—1744).
194
dăm seama de altceva decît de oboseala noastră. Nu ne mai interesează ceilalţi, sau lumea din afară ; pur şi simplu nu ne mai interesează ; numai să ne lase în pace. In caz contrar, începem să-i urîm, cu o ură adîncă dar ineficace, amestecată cu dezgust.
In ce mă priveşte, oboseala depăşise stadiul critic. Starea aceea delicioasă de convalescent se evaporase. Semenii mei nu mi se mai păreau frumoşi, interesanţi şi simpatici. încercările doamnei Aldwinkle de a mă atrage în conversaţie mă exasperau : mă uitam la ea ca la un monstru. îmi dădusem seama prea tîrziu (ceea ce mă înfuria şi mai mult) la ce m-am expus cînd am acceptat invitaţia doamnei Aldwinkle. Decorul acesta fantastic, discuţiile elevate despre artă, cosmos, intelectuali, dragoste... toate acestea erau prea mult, chiar în concediu.
Am închis ochii. Din cînd în cînd, interpelat de doamna Aldwinkle, spuneam da sau nu, fără
să acord prea mare atenţie sensului remarcilor sale. în jurul meu discuţia era în toi. De la caracterul alambicat al versurilor mele trecură la artă în general. „Vai de mine, mă gîn-deam, vai de mine !..." Mă străduiam din răsputeri să-mi astup urechile percepţiei ; şi am reuşit chiar un timp să mă forţez să nu înţeleg ce se discută în jurul meu. Mă gîndeam la domnişoara Carruthers, la Fluffy şi la domnul Brimstone, la Gog's Court şi domnul Bosk.
Vocea doamnei Aldwinkle, care deveni la Un moment dat şi mai pătrunzătoare din cauza surescitării, s-a. impus în cele din urmă atenţiei mele tocite.
— De cîte ori nu ţi-am spus, Cardan, că nu înţelegi nimic din arta modernă.
— De cel puţin o mie de ori, răspunse vesel domnul Cardan. Dar Dumnezeu să te aibă în pază, adăugă el (şi am deschis ochii la timp pentru a-i vedea zîmbetul condescendent), nu mă
supăr cîtuşi de puţin.
Acest zîmbet o exaspera şi mai mult pe doamna Aldwinkle. Cu gestul unei regine care vrea să
arate că audienţa s-a încheiat, se ridică de pe scaun.
— E tocmai timpul potrivit, spuse ea privindu-şi ceasul. Trebuie neapărat ca domnul Chelifer să-şi facă o
195
13*
idee despre interiorul palatului, înainte* de masă. Nu veniţi cu mine ? mi se adresă cu un zîmbet de sirenă.
Fiind prea politicos ca să-i amintesc de izbucnirea pe care o avusese faţă de nepoata ei, i-am spus că sînt încîntat. Clătinîndu-mă, am urmat-o în casă. II auzeam în urma mea pe tînărul vîslaş exclamînd pe un ton mirat şi indignat :
— Dar abia acum un minut spunea că domnul Cheli--fer e prea bolnav pentru ca...
— Ah, dar era cu totul altceva, se auzi vocea celui cu faţa roşcovană.
— De se altseva ?
— Deoarece, tînărul meu prieten, ceilalţi reprezintă întotdeauna riegula, pe cîtă vreme ea este excepţia. Mergem şi noi ?
Doamna Aldwinkle m-a făcut să privesc plafoanele pictate, pînă ani ameţit. M-a tîrît dintr-o cairieră în stil baroc în alta, şi apoi, pe o scară întunecoasă, în Evul Mediu. Pînă să ajungem înapoi în trecento, abia de mai puteam să mă ţin pe picioare. Genunchii îmi tremurau. Mă
simţeam rău.
— Aici e vechea sală de arme, îmi explica doamna Aldwinkle cu un entuziasm crescînd. Şi acolo sînt treptele-care duc în turn. îmi arătă intrarea boltită prin care se puteau vedea, într-o lumină prăfuită, treptele unei scări care urca în chip de tirbuşon la o înălţime nebănuită. Sînt două sute treizeci şi două de trepte, adăugă ea.