în această clipă se auzi slab, de la celălalt capăt al uriaşei clădiri, gongul pentru masă.
— Slavă Domnului ! spuse cucernic cel cu faţa roşcovană.
Dar era evident că gazdei noastre nu-i plăcea deloc punctualitatea.
— Ce păcat! exclamă ea. Dar nu-i nimic. Avem tot timpul. Tocmai doream să urc în turn înainte de masă. Se deschide-de acolo o privelişte atît de minunată.... Privi întrebătoare în jur. Ce părere aveţi ? Tragem o fugă pînă sus ? Intr-o clipă am şi ajuns. Arboră din nou zîmbetul de sirenă. Haidem ! Şi, fără să mai aştepte rezultatul plebiscitului, se îndreptă
repede spre scară, ai:
196
Am urmat-o. Dar n-am făcut nici cîţiva paşi şi am simţit cum podeaua şi 'pereţii încep treptat să' se îndepărteze. Urechile îmi vîjîiau. Se făcu dintr-o dată întuneric. Am simţit cum cad. Era pentru a doua oară după micul dejun că îmi pierdeam cunoştinţa. Cînd mi-am revenit, mi-am dat seama că eram culcat pe podea cu capul în poala doamnei Aldwinkle, care-mi ştergea fruntea cu un burete umed. Primul lucru pe care l-am văzut au fost ochii ei albaştri şi sclipitori, atîrnînd deasupra mea, foarte aproape, foarte strălucitori şi primejdioşi.
— Bietul băiat, spunea ea, bietul băiat! Apoi, ridi-cîndu-şi ochii, strigă supărată către posesorii diferitelor picioare şi fuste pe care le vedeam, ca prin ceaţă, la dreapta şi la stingă mea :
— Daţi-vă la o parte, la o parte ! Vreţi să-l sufocaţi pe bietul băiat ?
PARTEA A IH-a Iubiri paralele
Capitolul l
In ciuda tuturor eforturilor, lordul Hovenden nu reuşi în aceste cîteva zile să rămînă nici măcar pentru o clipă singur cu Irene. Schimbarea s-a petrecut aproape brusc, imediat după ce şi-a făcut apariţia acest domn Chelifer. Vremurile fericite care precedaseră venirea sa nici nu începuseră bine, că tot atît de brusc s-au şi terminat. Ori de cîte ori, în acele zile binecuvîntate, se prezentase vreo ocazie pentru un tete-â-tete, Irene era întotdeauna disponibilă şi, mai mult decît atît, chiar încîntată. Făcuseră împreună lungi plimbări, înotaseră departe în larg, rămăseseră de multe ori singuri în parc, simţindu-se mereu fericiţi, fie că discutau, fie că
tăceau. El îi! vorbise despre automobile, dans, vînătoare şi, uneori chiar, cu o oarecare sfială
şi jenă (din cauza gravităţii tulburătoare a subiectului) despre clasa muncitoare. Iar Irene ascultase cu plăcere tot ce-i spunea el. Descoperiseră că aveau multe gusturi comune. Ce zile încîntătoare ! Şi brusc, o dată cu apariţia acestui individ, Ghelifer, totul se sţîrşise. Cînd se oferea vreun prilej, Irene nu mai era de găsit şi nici ea însăşi nu mai propunea, în mod spontan, o plimbare împreună — aşa cum se întîmplase o dată sau de două ori în perioada aceea fericită. Nu mai avea timp pentru el; era de ajuns să vezi cum cutreieră palatul şi parcul cu o mină preocupată.şi gravă, ca să-ţi dai seama că gîndurilc îi erau aiurea. Şi lordul. Hoven-199
[
den constatase cu o strîngere de inimă că Irene îşi îndreaptă parcă mereu paşii spre Chelifer.
Dacă se întîm-pla ca după masa de prînz acesta să se furişeze în parc, era aproape sigur că
după cîteva clipe Irene îl va urma. Cînd el îi invita la plimbare pe Calamy sau pe domnul Cardan, Irene cerea insistent, timid, dar cu hotărîrea fermă a celui care printr-un efort de voinţă îşi învinge slăbiciunea, permisiunea de a veni şi ea. Dacă se în-tîmpla cumva ca Chelifer şi domnişoara Thriplow să rămînă un moment împreună, puteai fi sigur că şi Irene era în preajma lor.
Lardul Hovenden nu găaea decît o singură explicaţie : Irene era îndrăgostită de acest bărbat. E
adevărat că nu încerca niciodată să-i vorbească, atunci cînd erau împreună ; părea chiar intimidată de tăcerile lui politicoase, de formulele sale de politeţe, de complimentele sale evident nesincere. în ceea ce-l privea pe Chelifer, şi în măsura în care rivalul său putea să-şi dea seama, acesta era de o corectitudine ireproşabilă; chiar prea ireproşabilă, se gîndea Hovenden. I se părea insuportabilă politeţea plină de sarcasm a acestui domn, care s-ar fi cuvenit să fie ceva mai uman cu micuţa Irene. Lordul Hovenden avea o poftă grozavă să-i sucească gîtul; şi aceasta din două motive : pe de-o parte pentru că o atrăgea pe fată, iar pe de alta pentru că era prea distant cu ea. Şi cît de nenorocită era mititica ! Prin ferăs-truica pătrată
a clopoţelului lucitor de păr arămiu, te privea o faţă micuţă, cu ochi mari şi limpezi ca de copil şi cu buza superioară scurtă, o faţă care în ultimele zile nu mai era cea a unui copil fericit, ci a unei fiinţe copleşite de o adîncă tristeţe. Lordul Hovenden nu putea decît să presupună că
Irene suferea pentru că-l iubea pe acest individ, deşi era o enigmă ce naiba găsise la dânsul. In acelaşi timp, era cît se poate de evident că şi bătrîna Lilian se dădea în vînt după Chelifer, făcîndu-se complet de rîs. Voia oare Irene să se ia la întrecere cu mătuşa ei ? Ce dandana ar ieşi dacă doamna Aldwinkle ar descoperi că Irene vrea să i-l sufle. Cu cît Lordul Hovenden se gîndea mai mult la aceasta afacere, cu atît i se părea mai încurcată. Şi era profund nefericit.
200
Irene de asemenea. Dar nu din motivele presupuse de lordul Hovenden. E adevărat că în zilele care au urmat după sosirea lui Chelifer ea îşi petrecuse cea mai mare parte a timpului urmărind ca o umbră nefericită pe noul musafir. Dar n-o făcuse din proprie iniţiativă, la dorinţa sa. E drept că Chelifer o intimida. în această privinţă, lordul Hovenden avea dreptate.
Dar greşea profund cre-zînd că Irene îl adoră pe acest om, în ciuda faptului că îi era frică de el. Dacă îl urmărea, o făcea numai pentru că doamna Aldwinkle îi ceruse acest lucru. Şi dacă
arăta nenorocită, aceasta se datora faptului că mătuşa Lilian era nenorocită, precum şi faptului că misiunea ce-i fusese încredinţată îi era profund dezagreabilă ; şi nu atît prin natura ei, cît pentru că o împiedica să continue convorbirile plăcute cu Hovenden. Chiar din seara în care mătuşa Lilian o acuzase de răceală şi orbire, Irene îşi propusese să fie cît mai des cu putinţă în compania lui Hovenden. Dorea âă demonstreze că mătuşa Lilian nu avea dreptate. Nu era rece, şi nici oarbă ; îşi dădea şi ea seama cînd cineva o place şi putea aprecia acest lucru. De fapt, după antecedentele cu Jaques, Mario şi Peter, mătuşa Lilian nu avea nici un temei s-o tachineze. Animată de dorinţa plină de indignare de a dezminţi cît mai repede afirmaţiile mătuşei Lilian, făcuse într-adevăr avansuri lordului Hovenden, care era atît de timid, încît dacă ea n-ar fi procedat astfel, ar fi trecut luni de zile pînă să fi putut oferi mătuşii ei o cît de mică dovadă împotriva acuzaţiilor aduse. A stat de vorbă, s-a plimbat cu el —
predispusă oricînd la pasiunea cea mare. Dar lucrurile s-au petrecut întrucîtva altfel decît în cazurile precedente. E adevărat că a început să simtă ceva, dar un sentiment cu totul diferit de cele pe care le avusese faţă de Peter şi de Jacques. Sentimentele acelea fuseseră ca nişte focuri de artificii, care-i creaseră o stare de rîelinişte şi de surescitare strîns legată de atmosfera de hotel, dans, lumini multicolore şi de dorinţa nestăvilită a mătuşii Lilian de a obţine de la viaţă totul, de teama ei constantă — care o urmărea chiar în toiul celor mai vesele situaţii — că-i scapă ceva. „Distrează-te, dă-i drumul !" o îndemna mereu mătuşa 201