Lilian. „Uită-te ce frumos e, ce băiat drăguţ!" spunea «a ori de cîte ori trecea pe lîrigă ei un tînăr. Şi Irene făcea tot ce putea pentru a urma poveţele mătuşii. ŞI, ţmeori, în timpul dansului, cmd luminile, muzica, mulţimea în mişcare se contopeau într-un sigur tot fremătă-
ior, i se părea că atinge culmile fericirii. Iar pe tînărpl ei partener — pe Peter sau Jacques sau pe oricare altul 'de care era convinsă, datorită puterii hipnotice exercitate asupra ei de mătuşa Lilian, că reprezintă un juvaer între toţi tinerii — îl considera drept sursa aeestei fericiri, în pauzele dintre două dansuri, pe sub palmierii din grădină, şi-a îngăduit chiar să se lase sărutată
; o experienţă interesantă ! Cînd venea însă timpul despărţirii, Irene pleca fără nici un regret.
Focurile de artificii se stingeau tot atît de brusc pe cît se aprinseseră. Cu Hovenden era însă
altceva. Pur şi simplu îi plăcea din' ce în ce mai mult. Era attt de drăguţ, simplu, înflăcărat şi tînăr. Mai ales tînăr, asta-i plăcea cel mai mult. Irene îşi dădea acum seama că era chiar mai tînăr decît ea, în ciuda vîrstei mai mari. Ceilalţi fuseseră toţi mai bă-trîni, mai cunoscători, mai formaţi ; mai îndrăzneţi şi mai insolenţi în acelaşi timp. Hovenden, însă, nu semăna deloc cu ei. Te simţeai în deplină siguranţă cu el, se gîndea Irene. Şi nu ştiu cum se făcea că, atunci cînd era cu el, nu se mai punea problema dragostei — în orice caz nu în mod presant. Mătuşa Lilian obişnuia s-o întrebe în fiecare seară care mai era stadiul relaţiilor dintre ei şi dacă au ajuns într-o fază mai palpitantă. Şi Irene nu ştia niciodată ce să-i răspundă. Curînd descoperi că nu doreşte să vorbească despre Hovenden. Era atît de diferit de ceilalţi. Iar în prietenia dintre ei nu exista deloc acel infinit de care se tot vorbeşte atît. Pur şi simplu era o prietenie adevărată. Se ferea de întrebările mătuşii Lilian; şi aproape că o ura pe mătuşa Lilian, cînd aceasta insista, cu aerul ei batjocoritor. Intr-o anumită privinţă, sosirea lui Chelifer fusese'_ o uşurare. Mătuşa Lilian devenise dintr-o dată atît de absorbită .de propriile ei emoţii, încît nu mai avea nici timp şi nici dispoziţie pentru emoţiile altora. De fapt, da, fusese o mare uşurare.
Pe de altă parte, misiunea de supraveghere şi spio-
202 . ■ -
naj încredinţată de mătuşa Lilian o absorbea într-atit, încît nu mai avea timp să schimbe o vorbă cu lordul Hovenden. „Ca şi cum nici n-ar fi aici, se gîndea supărată Irene. Şi totuşi, cît de groaznic de nefericită e mătuşa Lilian. Merită să faci orice pentru dînsa, biata de ea !"
— Vreau să ştiu ce părere are despre mine, îi spunea mătuşa Lilian în orele ei de confidenţe nocturne. Ce vorbeşte despre mine cu ceilalţi.
Irene îi răspundea că nu l-a auzit niciodată vorbind despre dînsa.
— Atunci ascultă mai departe, destupă-ţi urechile! Dar oricît ar fi ascultat, tot n-avea ce să
raporteze.
"Chelifer nu pomenea niciodată de mătuşa Lilian, ceea ce o supăra pe aceasta mai mult decît dacă ar fi vorbit-o de rău. E îngrozitor să fii pur şi simplu ignorat.
— Poate că o place pe Mary, sugerase ea. Am impresia că l-am văzut deunăzi uitîndu-se cam curios, cam prelung la ea.
Şi Irene primi misiunea să-i supravegheze. Dar singurul lucru pe care îl putu descoperi era că
gelozia doamnei Aldwinkle părea cu totul neîntemeiată. Nu a putut surprinde la ei nici un fel de schimb de cuvinte sau de priviri pe care o imaginaţie dintre cele mai bănuitoare să le fi putut interpreta drept indicii ale unei intimităţi amoroase.
— E un om straniu, extraordinar. Acesta era refrenul gîndurilor doamnei Aldwinkle despre Chelifer. Parcă nici nu-i pasă de mine ! E atît de rece ! Are o expresie atît de impasibilă : e ca o mască. Şi totuşi, dacă te uiţi în ochii lui, la gura lui, îţi dai sema că dedesubt...
Şi doamna Aldwinkle dădea din cap şi ofta, conti-nuînd să facă fel de fel de presupuneri despre Chelifer, revenind mereu la cele anterioare şi învîrtindu-se aşa, ca într-un cerc, fără să
ajungă nicăieri. Biata mătuşă Lilian, cît de nenorocită era !
Doamna Aldwinkle era ferm convinsă că ea fusese cea care-l salvase pe Chelifer. Se şi vedea pe plajă între mare, cer, şi nişte munţi la orizont, aidoma acelor minunate făpturi romantice din tablourile lui Augustus John, pe care le vezi apărînd pe un fundal cosmic într-o atitu-203
dine extatică şi meditativă. Se şi vedea chiar pînă în cele mai mici detalii — începînd cu rochia viu colorată şi terminînd cu umbrela de culoarea smaragdului — într-un asemenea tablou de John, în timp ce la picioarele sale zăcea, aidoma unui Shelley, unui Leandru scăldat din valuri pe plaja de la Abydos, un tînăr poet, palid, gol şi mort. Şi ea s-a aplecat asupra lui, l-a chemat la viaţă, l-a ridicat şi, vorbind la figurat, l-a purtat pe braţele ei materne într-un paradis liniştit, unde să poată prinde puteri noi şi găsi noi surse de inspiraţie pentru opera sa.
Doamna Aldwinkle avea convingerea fermă că într-adevăr aşa se petrecuseră faptele, după ce fuseseră filtrate prin mediul dens al imaginaţiei ei. Acestea fiind premisele, era firesc şi inevitabil să fie animată de sentimente romantice faţă de ultimul ei musafir. Abstracţie făcînd de celelalte împrejurări, însuşi faptul că era un nou venit, un necunoscut, şi pe deasupra poet, ar fi fost deajuns ca doamna Aldwinkle să manifeste interes pentru acest tînăr. După ce, însă, l-a salvat din mormîntul lui de apă şi s-a consacrat apoi să-i furnizeze motive de inspiraţie, doamna Aldwinkle începu să manifeste faţă de el ceva mai mult decît un simplu interes. Şi-ar fi încălcat legile firii sale romantice dacă nu s-ar fi îndrăgostit 'de dînsul. în plus, chiar el o încurajase prin frumuseţea lui sumbră şi poetică, prin firea-i stranie, misterioasă chiar. însăşi răceala lui o atrăgea, umplînd-Q în acelaşi timp de deznădejde.
— Nu poate fi chiar atît de indiferent faţă de orice şi faţă de oricine, cum vrea să pară, îi repeta ea Irenei.
Dorinţa aceasta arzătoare de a-i sfărîma barierele, de a-i viola intimitatea şi de a pune stăpînire pe tainele lui îi stimula şi mai mult dragostea.
Chiar din momentul cînd îl găsise, în împrejurări pe care imaginaţia ei le înconjurase cu o aureolă şi mai romantică decît avuseseră în realitate, doamna Aldwinkle încercase să pună
stăpînire pe Chelifer, încercase să-l jncludă printre posesiunile ei, aşa cum proceda şi cu arta italiană sau cu peisajul. Chelifer devenise dintr-o-dată cel mai mare poet în viaţă ; cu corolarul că ea era
204
singura lui interpretă. Telegrafie să i se trimită din Londra toate operele lui.
— Cînd mă gîndesc, spunea ea aplecîndu-se stînjeni-tor deasupra lui şi privindu-l cu ochi strălucitori şi pri-mejdioşi, cînd mă gîndesc că era cît pe ce sâ te îneci. Ca Shelley... E
îngrozitor !
Iar Chelifer schiţa un zîmbeţ cu buzele lui groase, ca de egiptean, şi-i spunea :
; •
— întreaga conducere a „Revistei crescătorilor da iepuri" ar fi fost dezolată.
Sau ceva de acest gen. O, cît era de straniu !
— îmi alunecă printre degete, se plîngea în orele tîr-zii.din noapte doamna-Aldwinkle tinerei sale confidente.
Poate că ar trebui să ia barierele cu asalt, să-i devină confidentă prin manevre meşteşugite, din flanc, ca să spunem aşa; Chelifer nu putea fi însă niciodată luat prin surprindere. îi scăpa mereu, N-avea cum să-l prindă. Degeaba era el cel mai mare poet în viaţă, iar dînsa profetul său.