— De dragul discuţiei, şi pentru că tot trebuie să omor într-un fel sau altul timpul.
Come ingannar questi noiosi e lenţi Qiorni di vita cui si lungo tedio E fastidio insoffribile accompagna Or io t'insegnero 1
Aş putea scrie un manual mai bun decît Parini despre această artă.
— îmi pare rău, spuse domnul Falx, dar nu cunosc italiana.
— Nici eu n-aş fi cunoscut-o, îi răspunse domnul Cardan, dacă aş fi dispus de resursele dumneavoastră nelimitate de a face să treacă vremea. Din nefericire, nu sînt stăpînit de un zel înnăscut de a lupta pentru cei ce muncesc !
— Cei ce muncesc... Domnul Falx sesiză imediat aceste cuvinte. Începu să vorbească
cu pasiune.
1 Cuim să amăgeşti aceste fastidioase şi lente Zile de viaţă, însoţite ae-o atft de lungă
plictiseală Şi de o silă de nesuportat. Te voi învăţa eu acum: (it.). i"
•13
„Ce urmează după «ce ţie nu-ţi place?» se gîndea domnul Cardan. Cît de bine se aplică textul respectiv în cazul de faţă !" Timp de zece minute l-a plictisit de moarte pe bietul domn Falx.
Şi iată că acum domnul Falx îşi lua revanşa şi-i aplica propria-i măsură — şi încă cu vîrf şi îndesat ! Ba mai dădea şi pe dinafară. Se uită în jos, peste balustradă. Pe terasele inferioare, cuplurile îşi continuau plimbarea. Despre ce-or fi discu-tînd ? Ar fi vrut să fie acolo şi să
asculte. Cu toată elo-cinţa de care era capabil, domnul Falx îşi juca rolul de profet.
Capitolul III
Păcat că domnul Cardan nu putea auzi ce spunea gazda! I-ar fi făcut mare plăcere ; doamna Aldwinkle vorbea despre ea însăşi. Era un subiect care domnului Cardan îi plăcea la nebunie.
Există puţini oameni pe lumea asta, obişnuia el să spună, la care Versiunea Autorizată despre ei înşişi să se deosebească .atît de mult de cea Revăzută de Alţii, iar doamna Aldwinkle nu-i oferea prea multe şanse să le compare : cu el; era întotdeauna mai reţinută îl cunoştea de prea multă vreme.
— Uneori, spunea doamna Aldwinkle în timp ce se plimba cu domnul Chelifer pe cea de-a doua din cele trei terase, aş vrea să fiu mai puţin sensibilă. Mă impresionează orice, chiar şi lucrurile cele mai neînsemnate. Ca şi cum aş fi... tatona aerul cu degetele pentru a găsi cuvîntul potrivit — ca şi cum aş fi... jupuită de piele — încheie ea triumfătoare, privindu-şi interlocutorul în ochi.
,. Chelifer dădea amabil din cap.
;, — Ştiu extraordinar de bine, continuă ea, tot ce gîn-
^desc ceilalţi ; aproape că nici nu au nevoie să-mi vor-
ibească. li cunosc dintr-o privire numai ; îi simt.
? Chelifer se întreba dacă-i cunoaşte şi lui gîndurile. Avea însă îndoieli serioase în această privinţă.
I. —• Un dar extraordinar, confirmă el.
\'. — Dar are şi dezavantaje, insistă doamna Aldwinkle.
iDe pildă, nici nu-ţi dai seama cît sînt de îndurerată cînd văd pe cei din jur cum suferă, mai ales dacă am să-mi
reproşez ceva în legătură cu aceasta. Cînd sînt bolnavă.
mă torturează gîndul că servitorii, infirmierele şi toţi
,' ceilalţi trebuie să nu doarmă şi să alerge pe scări în sus 215
şi în jos din cauza mea. îmi dau seama că-i absurd, dar trebuie să ştii că această suferinţă a mea pentru ei este atît de... de... profundă, încit efectiv mă împiedică să mă însănătoşesc mai repede.
— E îngrozitor, îi răspunse Chelifer cu vocea-i politicoasă şi precisă.
— Nici nu-ţi închipui cit de mult mă afectează suferinţa altora. îl privi tandru. în ziua aceea, prima zi cînd ai leşinat, nici nu-ţi poţi imagina...
— îmi pare rău că întîmplarea aceea a avut un efect atît de dezagreabil.
— Şi dumneata ai fi simţit la fel — avînd în vedere împrejurările, accentua ea ultimele cuvinte.
— Mi-e teamă că sînt nefiresc de stoic cînd e vorba de suferinţa altora, răspunse cu modestie Chelifer.
— De ce te ponegreşti mereu ? exclamă ea cu toată sinceritatea. De ce te calomniezi ? Doar îţi dai seama şi dumneata că nu eşti ceee ce vrei să pari. Te prefaci doar că eşti dur şi insensibil. De ce asta ?
Chelifer zîmbL
— Poate pentru a mai îndrepta media universală : prea mulţi încearcă să pară mai buni şi mai blînzi decît sînt. Nu-i aşa ?
Doamna Aldwinkle îi ignoră întrebarea,
— De ce nu vrei să-mi spui cum eşti în realitate ? Doresc .atît de mult să te cunosc. îl privi direct în faţă. Chelifer îi zîmbi şi nu spuse nimic Nu vrei ? insistă ea. Nu-i nimic. Te cunosc şi aşa. Ara intuiţie la oameni. Asta numai pentru că sînt sensibîlă pentru că le simt caracterul. Şi nu greşesc niciodată.
— Eşti de invidiat! exclamă Chelifer.
— Şi să nu-ţi închipui că ai să mă poţi înşela, continuă ea. Nu vei reuşi. Te înţeleg. Vrei să-ţi spun cum eşti în realitate ? în sinea luî, Chelifer oftă ; i-o mai spusese şi altă dată.
— Spune, îi răspunse el politicos.
— Iată : în primul rînd eşti sensibil, la fel de sensibil ca mine. îmi dau seama de acest lucru după expresia
feţei, după tot ce faci, după cum vorbeşti. N-ai decît să te prefaci că eşti dur... şi... să-ţi pui armura. Eu însă... Chelifer asculta plictisit dar răbdător. îi răsuna în urechi vocea ezitantă a doamnei Aldwinkle care sărea de la o notă la alta, încâlcind toate regulile de armonie. Cuvintele deveniră vagi şi confuze ; îşi pierdură sensul şi articufaţia. Nu mai erau decît un zgomot, ca acela pe care-l face vîntul, un zumzet care-i întovărăşea gîndurile, fără să i le întrerupă. Şi în acel moment, gîndurile-i erau de natură poetică. Era preocupat de finalizarea unui mic „Incident Mitologic", a cărui temă îi venise în minte nu de mult, şi căruia încerca să-
i dea în ultimele zile o formă definitivă. Acum era gata ; nu mai avea nevoie decît de unele retuşuri.
Prin codrul golaş Orion îşi face drum. Cu buzele reci, vîntul de miazănoapte Din flaute gemene îngînă-acum Un cînt de departe.
Prin frunzişul adînc se-ndreaptă grăbit Spre locul unde de bună seamă Un hoţ al pădurii şi-a adăpostit Comoara-i de-aramă.
Zeiţa Iubirii spre crîngul de lauri Tiptil cu momeala-i se-ndreaptă ; Fărîme de pîine, porumbi ca de aur —• Apoi, răbdătoare aşteaptă.
Cînd guşa-i pestriţă s-o-ndoape orbeşte Vine fazanul cel tîmp, Regina sportivă cu grijă ţinteşte
: Şi pasărea-i jos la pămînt.
Orion, imprudent, îi iese în drum.
In umărul drept Venus arma şi-o-mplîntă
Şi trage. El cade. Zeiţa acum
Cu poftă spre prada-i s-avîntă.
216
2t7
Chelifer îşi repetă în gînd versurile care nu i se părură proaste. Strofa a doua era poate cam
„bizară", puţin cam prea — cum să-i spunem — prea cam în genul ilustraţiilor de Walter Crane. Ar putea fi lăsată la o parte sau, eventual, înlocuită cu altceva mai potrivit cu eleganţa din restul poemului. Iar în ce priveşte ultimul vers, era o adevărată capodoperă; sa raison d'etre * pentru un Racine. Dacă Racine n-ar fi existat, numai de dragul unor astfel de versuri
^şi tot ar fi fost necesar să-l inventăm.
Şi trage. El cade. Zeiţa acum
Cu poftă spre prada-i se-avîntă.
Chelifer se extazia gîndindu-se la ele. Deodată îşi dădu seama că doamna Aldwinkle i se adresează în mod direct. Vocea ei, pierzînd din caracterul distonant eolian, devenise din nou ceva mai articulată.