Aristofan ; Tristram Shandy. Şi cine ar putea contesta că cele mai frumoase pasaje din răsunătoarea proză a lui Milton sînt tocmai cele în care scrie într-un mod satiric şi comic ? Un autor de comedie este o personalitate fertilă şi prodigioasă — cu înclinaţii spre lucrurile lumeşti — care îşi desface gulerul şi păşeşte liber, urmînd drumul pe care conduce spiritul său iscoditor. Stilul nereţinut, exagerat, gesticulator, care este un stil romantic, serveşte pe deplin scopurile sale.
Domnişoara Thriplow asculta cu o atenţie din ce în ce mai mare. De data aceasta se spuneau lucruri serioase ; mai mult decît atît, ele intrau în sfera propriilor ei preocupări. In noul său roman făcuse tot ce i-a stat în putinţă pentru a înlătura acel văl retoric cu care obişnuia în trecut să-şi înveşmînteze tandreţea; se hotărîse ca de data aceasta să-şi prezinte publicului inima în toată goliciunea ei. Domnul Cardan o făcea să se întrebe dacă nu cumva a expus-o într-un mod prea palpitant.
«— In materie de pictură, continuă domnul Cardan, seriozitatea şi romantismul se îmbină şi mai rar decît în literatură, Cele mai răsunătoare triumfuri ale stilului romantic din secolul al'
XlX-lea le-au repurtat tocmai umoriştii şi creatorii de grotesc. Daumier, de pildă, a realizat cele mai comice şi în acelaşi timp cele mai violent romantice picturi din cîte există. Iar cînd Dore nu a mai încercat să picteze tablouri serioase în stil romantic.— vă las să1 judecaţi cu ce rezultate involuntar comice — şi s-a apucat să ilustreze Don Quijote şi Contes Drolatiques în aceeaşi manieră romantică, a realizat capodopere. In-| tr-adevăr, exemplul lui Dore îmi serveşte de minune pen-l tru demonstraţie. El era omul care a folosit romantismul atît în operele sale serioase cît şi în cele comice şi care în grotescul său romantic extravagant a reuşit să facă comicul sublim, iar ceea ce şi-a propus să fie sublim, comic.
Depăşiră primele case ale cătunului şi începură încet •urcuşul pe unica stradă a localităţii.
j -> — E foarte adevărat ceea ce spune*ţi, încuviinţă pe un i iton gînditor domnişoara Thriplow.
1 234
,i*I*Se întreba dacă în noul ei roman n-ar trebui cumva să mai atenueze puţin descrierea agoniei tinerei soţii care a descoperit la un moment dat că soţul o înşală. Era un moment dramatic. Tînăra femeie tocmai născuse —- trecînd prin chinuri îngrozitoare — primul ei copil şi, foarte slăbită încă, dar- infinit fericită, se afla în convalescenţă. Tînărul şi frumosul soţ, pe care îl adora şi care, credea ea, o adora la rîndul său, intră la un moment dat în dormitor, aducînd poşta de după-amiază. Se aşează pe marginea patului şi începe să-şi desfacă
corespondenţa. Soţia procedează la aceeaşi operaţie cu propria-i corespondenţă. Două
serisori plictisitoare. Le mototoleşte şi le aruncă în coş. Fără să mai citească adresa, deschide apoi un alt plic, desface hîrtia şi citeşte : „Motănelule ! Te aştept mîine seară m cuibuşorul nostru drag..." Priveşte adresa de pe plic : e cea a soţului. Trăirile ei... Domnişoara Thriplow ezită : într-adevăr poate că în lumina celor spuse de domnul Cardan, pasajul era puţin prea dramatic. în special scena în care i se aduce copilul pentru alăptat. Domnişoara Thriplow oftă : Cînd se va întoarce acasă, va trebui să recitească întregul capitol cu un ochi critic.
— în sfîrşit ! exclamă domnul Cardan, întrerupîndu-i firul gîndurilor. Am ajuns. Ne mai rămîne doar să aflăm unde locuieşte băcanul şi apoi, de la dînsul, unde stă fratele lui, care la rîndul său urmează să ne spună unde e comoara sa şi cît vrea pe ea ; în continuare să găsim un cumpărător care să ofere 50 de mii de lire, şi să trăim după aceea fericiţi. Ce zici ?
Opri un copil care trecea pe drum şi-i puse cîteva întrebări. Aceasta arătă cu mina în susul străzii. îşi con-tinuară drumul.
Băcanul, fără treabă în momentul acela, stătea în uşa dughenei, încălzindu-se la soare şi privind picăturile răzleţe ale fluxului vieţii care se prelingeau întîmplător de-a lungul străzii lui. Era un om voinic, cu o faţă cărnoasă, turtită de sus în jos, cu liniile ochilor, nasului şi'gurii foarte apropiate între ele. Obrajii şi bărbia erau acoperite de o barbă neagră de cinci zile, căci era numai joi, iar ziua de ras era sîmbăta după-amiază. Pe după
235
pleoapele ca nişte pungi, te priveau nişte ochi mici, negri, şireţi. Avea .buze groase, iar cînd rîdea i se vedeau dinţii galbeni. Şorţu-i alb, neaşteptat de curat, era legat pe după gît, coborlnd pînă la genunchi. Acest şorţ activă imaginaţia domnişoarei Thriplow care se gîndi- că îl purta drapat aidoma unui preot israeh't, şi atunci cînd tăia şunca şi cîmaţii şi atunci cînd servea zahărul cu o lopăţică...
— Ce drăguţ arată ! exclamă ea cînd se apropiară.
— Chiar aşa ? întrebă domnul Cardan întrucîtva surprins. După părerea lui arăta mai degrabă
ca un bandit deghizat.
— Atît de simplu, de fericit şi de mulţumit! continuă domnişoara Thriplow. îl invidiez.
Aproape că-i venea să plîngă gîndindu-se la lopăţică — devenită acum o emblemă masonică
a nevinovăţiei primordiale. Noi ne complicăm viaţa in mod inutil, nu-i aşa ?
— Aşa o fi, îi răspunse domnul Cardan.
— Oamenii aceştia nu au nici un fel de îndoieli sau gînduri refulate, continuă domnişoara Thriplow. Sau, ceea ce-i mai rău decît gînduri refulate, gînduri simultane. Ei ştiu ce vor, şi ce-i bine; simt ceea ce trebuie să simtă, în mod instinctiv, ca eroii din Iliada — şi acţionează
în consecinţă. Şi de aceea sînt, cred eu, mai buni decît noi, mai „ceva" decît noi, cum obişnuiam să spunem cînd eram copii; expresia aceasta mi se pare chiar mai potrivită. Da, sînt maî „ceva". Acum rîdeţi de mine, nu-i aşa ?
Domnul Cardan clipi ironic din ochiul său drept. •— Vă asigur că nu, declară el pe un ton categoric.
— Dar nu m-aş supăra chiar dacă aţi face-o, continuă domnişoara Thriplow. Căci, la urma urmelor, indiferent de de ce-ar spune sau ar gîndi unii, singurul lucru care contează e să fii bun.
— Sînt cu totul de acord cu dumneavoastră, replică domnul Cardan.