— Nu-i nevoie să vorbiţi italieneşte. Sîntem englezi.
— Sînt îneîntat, răspunse domnul Cardan şi explică amănunţit în limba maternă ce i se întîmplase. în acelaşi timp, se gîndi el, era cam stranie această întîl-nire cu o pereche de turişti englezi într-un asemenea loc.
Vocea aspră se auzi din nou :
— E o potecă spre Massaroza peste cîmp şi o alta în direcţia contrarie, care dă în drumul spre Viareggio. Dar e greu să dai de ele pe întuneric şi mai 'sînt şi şanţurile astea.
— Tot încereînd, îţi pierzi şi viaţa, recită pe un ton galant domnul Cardan.
De data aceasta interveni femeia :
— Cred că ar fi mai bine să dormiţi la noi în noaptea asta. Nu veţi putea găsi drumul. Chiar eu eram cît.
1 Versurile cu care începe Divina Comedie de Dante 2 Am rătăcit drumul (it.).
' Poate mi-aii putea da unele indicaţii (it.).
pe ce să cad acum într-un şanţ. Scoase un rîs ascuţit, zgomotos, şi — se gîndi domnul Cardan
— cam prea lung pentru împrejurările de faţă.
— Dar-avem loc? întrebă' bărbatul pe un ton din care se putea deduce că nu era deloc dispus să primească musafiri.
— Doar ştii că avem loc, răspunse pe tonul unui copil mirat vocea de femeie. Deşi nu-i prea comod.
— Nu contează, o asigură domnul Cardan. Vă mulţumesc din suflet pentru invitaţie, adăugă
el, grăbindu-se s-o accepte înainte ca bărbatul s-o fi retras. N-avea nici un chef să rătăcească
noaptea printre şanţuri. Mai mult decît atît, perspectiva de a se afla în tovărăşia unor oameni şi încă a unor oameni, intui el, cam bizari, era ademenitoare. Vă sînt foarte recunoscător, întări el cele spuse anterior.
— Dacă crezi că e loc, adăugă morocănos bărbatul.
— 'Cum să nu fie, răspunse vocea de femeie şi rîşul se auzi din nou. N-avem şase camere în plus ? Sau şapte ? Veniţi cu noi domnule... domnule...
— Cardan.
— ...domnule Cardan. Mergem direct acasă. Ce plăcere ! — şi repetă rîsul exagerat.
Domnul Cardan îi întovărăşi, întreţinînd o conversaţie pe cît putu mai agreabilă. Bărbatul îl asculta în tăcere. Sora sa, însă — domnul Cardan descoperi că erau frate şi soră şi se numeau Elver — rîdea în hohote la sfîrşitul fiecărei propoziţii rostite de domnul Cadran, ca şi cum tot ce spunea el erau nişte glume grozave, şi făcea din cînd în cînd cîte o remarcă fără nici o le-gătură cu cele discutate ; domnul Cardan cobora din ce in ce mai mult nivelul conversaţiei, ajungînd să-i vorbească, înainte de a ajunge la destinaţie ca unui copil de zece ani.
— în.sfîrşit, am ajuns ! spuse ea, cînd ieşiră din întunericul şi mai adînc al unui crîng de plopi. Se pomeniră în faţa unei case mari cu o singură fereastră luminată.
Veni să deschidă o bătrînă cu o luminare. La lumina ei îşi văzu domnul Cardan pentru prima oară gazdele. Constatase şi pe întuneric că bărbatul era înalt şi slab; 244
245
acum văzu că era de vreo patruzeci de ani, cu pieptul scobit, nişte membre lungi şi subţiri ca de păianjen, o faţă îngustă şi galbenă, nasul lung, o bărbie nu prea dezvoltată, şi nişte ochi mici, cenuşii, care evitau privirile şi cătau mereu în jos. I se păru că bărbatul avea un aer clerical. Poate era chiar un preot care eşuase în carieră; eşuase sau, poate, judecind după
privirile aruncate pe furiş, se răspopise. Era îmbrăcat într-un costum negru, bine croit şi destul de nou ; pantalonii aveau însă genunchii ieşiţi în afară, iar buzunarele de la haină atîrnau.
Unghiile degetelor lungi şi osoase erau murdare, iar părul, castaniu închis, era lung, acoperindu-i urechile şi ceafa.
Domnişoara Elver era cu vreo 30 de centimetri mai scundă decît fratele ei, dar arăta ca şi cum natura ar fi avut la început intenţia s-o facă tot atît de înaltă : capul era prea mare pentru corp, iar picioarele prea scurte". Un umăr era mai ridicat decît celălalt. La faţă semăna oarecum cu fratele ei : acelaşi nas lung, dar mai bine arcuit, aceeaşi bărbie ştearsă, compensată însă de o gură veşnic surîzătoare şi ochi mari ca de căprioară, a căror privire nu era cîtuşi de puţin ascunsă sau bănuitoare ci, dimpotrivă, extrem de încrezătoare, deşi inexpresivă şi sticloasă ca a unui copil. Domnul Cardan îi aprecie vîrsta la 28—30 de ani. Purta o rochie irxformă, ca un sac cu găuri pentru cap şi mîini, dintr-un material alb, cu frunze mari, ca de salcie, imprimate în roşu. Avea două-trei coliere de mărgele viu colorate, brăţări şi o poşetă împletită din cureluşe aurite.
Folosind gesturile pentru a-şi suplini vocabularul redus, domnul Elver dădu instrucţiuni bătrînei. Aceasta îi întinse luminarea şi ieşi. Ridicînd-o în sus, îşi conduse musafirul într-o cameră mare. Se aşezară pe scaune tari şi neconfortabile, în jurul unui cămin gol.
— E o casă atît de incomodă ! exclamă domnişoara Elver. Să ştiţi că nu-mi prea place Italia.
— Ce păcat ! răspunse domnul Cardan. Nici chiar Veneţia ? Cu bărcile şi gondolele
«ei ?
Şi, întîlnind o privire de copil, se simţi înclinat să-i recite în continuare : „Ala-bala-portocala",
„cioc-boc-treci-la-loc" şi aşa mai departe.
2*6
— Veneţia ? îl întrebă domnişoara Elver. N-am fost niciodată acolo.
— Atunci Florenţa. Nu văsplace nici Florenţa ? —■ Nici acolo n-am iost.
— Roma,, Neapole ? Domnişoara Elver scutură din cap.
— Tot timpul n-am stat decît aici, răspunse ea.
Fratele, care şedea aplecat înainte, cu coatele pe genunchi, cu mîinile împreunate în faţă şi cu privirea în pămînt, rupse tăcerea :
— Sora mea, spuse el, cu vocea sa aspră şi ascuţită, trebuie să stea liniştită ; e la o cură de odihnă.
— Aici ? îl întrebă mirat domnul Cardan. Nu credeţi că e o climă prea caldă ? Chiar moleşitoar© ?
— într-adevăr e îngrozitor de cald, nu-i aşa ? exclamă domnişoara Elver. îi spun mereu asta lui Philip.
— Cred că v-ar prii mai bine la mare, sau la munte, îşi dădu cu părerea domnul Cardan.
Domnul Elver dădu din cap :
— Doctorii... spuse el pe un ton misterios şi nu mai continuă.
— Şi riscul malariei ?
— Fleacuri ! exclamă domnul Elver cu atîta violenţă, cu atîta indignare, de parcă ar fi fost proprietar al unor terenuri din regiune şi ar fi avut intenţia să. le convertească în staţiuni climaterice.
— Da, desigur că în cea mai mare parte a fost eradicată, spuse domnul Cardan pe un ton conciliant. Ma-remma nu mai e ce a fost.
Domnul Elver nu mai spuse nimic şi continuă să privească posac în pămînt.
-Capitolul VII
Sufrageria era, de asemenea, mare şi goală. Pe masa lungă şi îngustă ardeau patru luminări ; lumina lor aurie se pierdea prin colţurile întunecate ; umbrele erau negre şi lungi. Domnul Cardan se şi văzu în chip de Don Juan, venind să ia cina în cavoul Comandorului.
A fost o cină sumbră şi totodată extrem de animată. In timp ce domnişoara Elver trăncănea şi rîdea fără încetare cu musafirul ei, domnul Elver nu scotea nici un cuvînt. Ingurgita posac tot felul de resturi de mîncare pe care bătrîna le tot aducea pe rînd din bucătărie, pe nişte farfurioare. Ca orice om slab care bea ca să-şi facă curaj şi să-şi' închipuie că este puternic, continua să bea, cu 'acelaşi aer posac, vinul roşu şi tare, pahar după pahar. In cea mai mare parte a timpului îşi ţinea privirile fixate pe faţa de masă, în dreptul tacîmului său ; din cînd în cînd arunca însă cîte o privire către ceilalţi doi — dar nu o făcea decît în fugă, ca şi cum i-ar fi fost frică să nu fie prins asupra faptului şi nevoit să suporte privirile directe ale altcuiva.