— nu ştiu de ce. Ştiţi cum miros bucatele săracului ? Cînd mă gîndesc la fierturile pe care le mîncam, mi se face şi acuma rău. Se cutremură. Eram patru. Dar fratele meu a pierit în război, iar o soră a mUriţ de gripă. Aşa că am rămas numai eu şi cu cea pe care aţi văzut-o astăzi. Se lovi cu degetul peste frunte. N-a mâi crescut. A rămas pe loc, cum s-ar zice. E o idioată. Rîse condescendent. De fapt nici nu-i nevoie să vă spun toate acestea. Se vede cît de colo, nu-i aşa ?
Domnul Cardan nu răspunse nimic. Gazda sa, după ce evită privirea condescendentă a domnului Cardan şi se mai întări cu o duşcă de vin pe care, discret, oaspetele i-l furniza mereu, continuă :
— Patru, repetă el. Vă imaginaţi că nu i-a fost prea uşor tatii. Mama a murit pe cînd eram copil. între timp izbutise totuşi să ne trimită la şcoală şi am fi ajuns şi la universitate dacă am fi căpătat burse. Dar n-am căpătat. Spunînd aceste cuvinte, domnul Elver, asupra căruia vinul începu brusc să-şi producă efectul, rîse zgomotos ca şi cum ar fi povestit o glumă
grozavă. Aşa încît fratele meu se angaja la o fabrică, urmînd ca eu să învăţ, numai Dumnezeu ştie cu ce sacrificii, pertfru a deveni avocat. Tata a murit însă subit de inimă. Acum. putea In sfîrşit să se plimbe în voie în Paradiso. Eu însă am fost nevoit să accept prima slujbă care mi s-a oferit. Am devenit agent de publicitate. Doamne, Dumnezeule ! îşi acoperi ochii cu amîndouă mîinile, ca şi cum s-ar fi ferit să privească o scenă dezgustătoare. Blestemul de a nu avea ! Strîngeam reclame pentru o revistă lunară
252
— una din acele reviste pline de reţete pentru indigestie ; de reclame pentru curele electrice care te fac puternic; pentru lecţii de desen prin corespondenţă; de sfaturi să porţi centură
împotriva herniei; de procedee pentru distrugerea firelor de păr de prisos ; de reclame de pilule pentru dezvoltarea sânilor; de maşini de spălat cu plata în rate ; de lecţii de pian fără
exerciţii; treizeci şi şase de reproduceri de nuduri din saloanele de pictură din Paris în schimbul a cinci franci; băuturi curative în ambalaje originale, strict confidenţial etc. Erau sute şi sute de tot felul de reclame. Toată ziua nu făceam altceva decît să alerg prin prăvălii şi birouri, linguşindu-i pe clienţii vechi să-şi reînnoiască reclamele sau cerşind altele noi. Ce îndeletnicire îngrozitoare! Mă tî-ram ca un vierme pentru a ajunge la cei care nu doreau să mă
primească şi pentru care eram ca o piază rea, un cerşetor agasant. Cît de politicos trebuia să fii cu funcţionarii insolenţi, care făceau pe grozavii la birou, în-cîntaţi de prilejul de a putea umili în sfirşit şi ei pe altul! Şi trebuia să afişez mereu, cu tot dinadinsul, o mină teribil de veselă şi încrezătoare ; acel „vă las să reflectaţi, domnule !" rostit pe tonul unui om de afaceri sincer şi integru ; acea onestitate persuasivă, seriozitate şi morgă de care trebuia să dai mereu dovadă, în orice împrejurare, aşa încît ajungeai şi tu la un moment dat să crezi în cele spuse de tine, să-
ţi închipui că e o propunere splendidă cea pe care o face bătrîna revistă, să consideri că
inventatorul de reclame este cel mai mare binefăcător din cîţi a avut omenirea. Cînd mă
gîndesc la prestanţa pe care trebuia să o am ! Dar n-am avut-o niciodată. Nici măcar nu reuşeam să arăt decent. Şi totuşi trebuia să încerc să-i impresionez pe aceşti diavoli,' să-i fac să creadă că într-adevăr eram un om de afaceri. Era îngrozitor. Şi, vai ! cum mă tratau unii !
Ca pe cel mai nesuferit pisălog din lume, în cel mai bun caz ; de multe ori, însă, ca pe un hoţ, sau un şarlatan. Tu erai cel vinovat dacă un număr mare de imbecili nu cumpărau centuri galvanice, sau nu învăţau să cînte ca Busoni fără exerciţii. Şi cînd se înfuriau te certau ; rar tu trebuia să fii mereu curtenitor, vesel, plin de tact şi mai ales de entuziasm. Există oare ceva mai oribil decît
253
să ai de-a face cu un om înfuriat ? Nu ştiu" de ce, dar mă simt extrem de jenat ori de cîte ori sînt nevoit să particip la o ceartă, chiar dacă eu sînt agresorul. Mă simt după aceea ca un cîine bătut. Cînd sînt însă victima furiei altuia, e şi mai îngrozitor.- Lovi cu pumnul în masă, ca pentru a sublinia vorbele. Nu-s făcut pentru aşa ceva. Nu sînt nici bădăran, nici luptător.
Scenele acestea pur şi simplu mă îmbolnăveau. Nu puteam să dorm gîndindu-mă la ele, amintindu-mi de cele care au trecut şi aşteptînd, terorizat, pe cele care aveau să vină. Toţi se întreabă -ce a simţit Dostoievski cînd a fost dus în curtea cazarmei, pus- la zid, cu plutonul de execuţie aliniat în faţă şi apoi, în ultima clipă, după ce i s-au legat ochii, a fost graţiat. Dar, vă rog să mă credeţi, eu treceam prin toate acestea de nenumărate ori pe zi, ori de cîte ori mă
pregăteam pentru vreuna din discuţiile acelea inevitabile ; numai gîndul la ele mă îm-w bolnăvea. Pentru mine, însă, nu exista graţiere ! Execu-J ţiile se desfăşurau pînă la capăt.
Doamne, de ci Le orii n-am ezitat, plin de transpiraţie, în pragul uşii vreunui! bădăran, neîndrăznind să intru. De cîte ori n-am făcutul în ultima clipă, cale întoarsă şi nu m-am dus în vre6| circiumă să iau o duşcă de coniac care să-mi astîmpere-s nervii, sau n-am intrat la o farmacie pentru un cal-J mant! Nici nu vă imaginaţi cît am suferit atunci! îşi '. goli paharul ca şi cum ar fi vrut să înece în vin ororile 5 ce-l împresurau. Nimeni nu-şi poate imagina l repetă ei şi vocea îi tremură de milă faţă de el însuşi. Şi cît de puţin căpătăm în schimb !
Zilnic trebuia să suport acele torturi numai pentru privilegiul de a putea trăi de la o zi la alta. Şi ce n-aş.fi făcut daci: aş fi avut capital! Să ştii cu certitudine că dacă ai avea zece mii ai putea face în doi ani o sută de mii ; să ai planuri elaborate pînă în cele mai mici amănunte, să cunoşti cu exactitate ce fel de viaţă ai duce dacă ai fi bogat şi, în acelaşi timp, sa trăieşti iii lipsuri şi sclavie — iată în ce constă blestemul sărăciei. Iată de ce am suferit atît! Copleşit de vin şi de emoţii, domnul Elver izbucni în plîns.
Domnul Cardan îl bătu pe umăr. Era un om cu prea mult tact ca să nu-şi dea seama că nu era cazul să-i ofere acum consolări filozofice, arătîndu-i, de pildă, că
254
aceasta este soarta a nouă zecimi din omenire. Domnul Elver nu i-ar fi iertat niciodată o asemenea contestare a unicităţii durerii sale.
— Trebuie să aveţi curaj, îi spuse domnul Cardan. Şi, punîndu-i în mină paharul, adăugă
: Beţi asta, o să vă facă bine.
Domnul Elver bău şi-şi şterse ochii.
— Dar într-o bună zi am să-i fac eu pe toţi să sufere, exclamă el, lovind cu pumnul în masă.
Profunda milă de sine de care fusese cuprins abia cu cîteva clipe în urmă, se transformă
în furie. Am să-i fac eu să plătească pentru tot ce-am avut de suferit. Cind voi fi bogat.
— Aşa şi trebuie ! îl îmbărbăta domnul Cardan.
— Treisprezece ani am suferit, continuă domnul Elver. Şi doi ani şi jumătate în timpul războiului, în uniformă de soldat, mîzgălind hîrtie în barăcile din Leeds ; şi totuşi era mai bine decît atunci cînd colectam reclame. Am fost condamnat la treisprezece ani de tortură, dar am să le-o plătesc eu, am să le-o plătesc! Lovi din nou cu pumnul în masă.
— Şi totuşi, spuse domnul Cardan, se pare că aţi scăpat de toate acestea. Faptul că trăiţi aici, în Italia, e un semn de libertate ; cel puţin sper că aşa este.
La auzul acestor cuvinte, furia domnului Elver împotriva „lor" dispăru ca prin farmec. Faţa-i căpătă o expresie misterioasă. Îşi zîmbi sie însuşi. Un zîmbet întunecat, tainic, diavolesc, un zîmbet care ar fi trebuit să treacă neobservat chiar şi de ochiul cel mai ager. în bsţia sa, îşi dădu însă seama că zîmbetul îi scapă de sub control, se lărgeşte mereu ; avea poftă să rîdă, să