rîdă în hohote. Şi nu pentru că lucrul la care se gîndea el era cîtuşi de puţin hazliu ; nu i se părea deloc ca atare, cel. puţin cînd era treaz. Dar avea impresia că lumea întreagă era cufundată într-o mare spumegîndă de rîsete. Mai mult decît atît, atunci cînd începuse să surîdă
diavoleşte, muşchii feţei îi scăpaseră deodată de sub control, insistând să se transforme cu tot dinadinsul din ceea ce ar fi trebuit să fie expresia gîndurilor celor mai negre şi ascunse ale lui Lucifer, întf-un fel de rînjet bădărănesc. Domnul Elver îşi cufundă în grabă faţa în 255
pahar, în speranţa că va putea ascunde de privirea musafirului său acest zîmbet rebel. O ridică
din nou tuşind. Domnul Cardan fu nevoit să-i dea cîţiva pumni în spate. După ce-i trecu tuşea, îşi recapătă expresia misterioasă şi dădu din cap în mod semnificativ.
— Se prea poate, spuse el pe un ton sumbru, nu atît ca răspuns la întrebarea domnului Cardan, ci aşa, în general, ca pentru a arăta că întreaga situaţie era extrem de complicată, obscură şi nesigură, fiind condiţionată de un întreg lanţ de situaţii tot atît de nesigure.
Curiozitatea domnului Cardan fu şi mai mult îmboldită de această stranie pantomimă. Umplu din nou paharul gazdei.
— Şi totuşi, insistă el, dacă nu v-aţi fi putut elibera, cum aţi fi putut veni să locuiţi aici ? „în această mlaştină oribilă", era el cît pe ce să rostească, dar se stă-pîni la timp, şi adăugă : în Italia.
Domnul Elver scutură din cap :
— Nu pot să vă spun, replică el întunecîndu-se la faţă şi din' nou zîmbetul diavolesc ameninţă să se transforme într-un rînjet imbecil.
Domnul Cardan se cufundă în tăcere, mulţumindu-se să aştepte. Din expresia feţei domnului Elver putu constata că gazdei sale îi va fi extrem de greu să mai păstreze mult timp secretul.
Fructul trebuia lăsat să se coacă singur. Nu mai adăugă nimic şi privi gânditor într-unui din colţurile întunecate ale camerei ca un cavou, ca şi cum ar fi fost preocupat de propriile sale gîn-duri.
Domnul Elver şedea încovoiat pe scaun, cu sprînce-nele încruntate şi ochii pironiţi pe masă, luînd din cînd în cînd cîte o duşcă de vin. Nestatornică din cauza beţiei, starea sa de spirit deveni dintr-o dată din ilariantă lugubră. La aceasta contribui şi tăcerea care se aşternu, semi-
întunericul funerar, străjuit de flăcările drepte ale celor patru luminări de pe masă. Ceea ce acum cîteva clipe i se păruse a fi o glumă formidabilă, i se înfăţişa acum drept ceva îngrozitor.
Simţea o mare nevoie să-şi descarce inima, să treacă pe umerii altora răspunderea, să
primească un sfat care să-i confirme ccnduita. Arunca din cînd în cînd, pe furiş, cîte o pri-256
vire oaspetelui. Cît de absorbit în propriile-i gînduri şi indiferent privea acesta în gol! Nici un gînd, nici un sentiment de simpatie pentru sărmanul Philip Elver. Ah, dacă ar şti el...
Şi, în cele din urmă, rupse tăcerea :
— Spuneţi-mi, începu el brusc — şi in mintea-i de beţiv îşi închipui că dă dovadă de o nemaipomenită subtilitate în abordarea subiectului care ÎL preocupa — credeţi în vivisecţie ?
Domnul Cardan fu surprins de această întrebare.
— Cum aş putea crede în aşa ceva, răspunse el ca un ecou. Nu prea pot să-mi dau seama cum poate cineva să creadă sau nu în vivisecţie. Cred că e folositoare, dacă asta e ceea ce vreţi să
spuneţi.
— Nu credeţi că e ceva condamnabil ? ; — Nu, îi răspunse domnul Cardan.
-— Credeţi că nu-i ceva rău dacă diseci animale ?
— Cred că nu, dacă disecţia serveşte unor scopuri utile pentru om.
— Nu credeţi că şi animalele au drepturi ? continuă domnul Elver cu o logică şi o; tenacitate surprinzătoare pentru un om beat. Era limpede că acesta era un subiect asupra căruia domnul Elver meditase îndelung. Drepturi la fel ca oamenii ?
— Nu, răspunse domnul Cardan. Nu sînt nebun ca alţii care consideră că o viaţă e la fel de valoroasă ca oricare alta, numai pentru că e viaţă ; că-un greier poate fi pus pe acelaşi plan cu un cîine, iar un cîjne pe acelaşi plan cu un om. Trebuie să admitem că există o ierarhie între diferite existenţe.
— O ierarhie ! exclamă domnul Elver, îneîntat de acest cuvînt. O. ierarhie, asta este ! E
tocmai la ce mă gîndeam. O ierarhie. Dar între oameni ? întrebă el.
— Evident, îi confirmă ideea domnul Cardan. Viaţa oşteanului care l-a ucis pe Arliimede nu valora cît viaţa lui Arhimede. A afirma contrariul înseamnă a cădea în eroarea fundamentală
a creştinismului umanitar. Deşi, bineînţeles, adăugă el pe un ton meditativ, nimeni n-are alte argumente care să justifice o asemenea afirmaţie, decît propria-i apreciere instinctivă.
Căci, la urma urmei, s-ar putea ca oşteanul să fi fost un soţ şi un tată bun, 257
17 — Frunze uscate
să-şi fi petrecut partea neprofesională, nemiiitară a vieţii întorcîndu-şi obrazul celălalt şi făcînd să crească două fire de iarbă acolo unde înainte nu crescuse decît unul singur. Dacă, la fel ca şi Tolstoi, eşti înclinat să apreciezi mai mult o conduită părintească exemplară, atitudinea celui care primind o palmă întoarce şi obrazul celălalt, sau munca în agricultură, atunci vei spune că viaţa unui oştean valorează cît viaţa lui Arhimede — chiar mai mult; deoarece Arhimede nu a fost decît un simplu geometru, care nu se ocupa decît de linii, unghiuri, curbe şi suprafeţe, şi nu de problema binelui şi a răului, de familie şi religie. Şi, dimpotrivă, dacă ai înclinaţii mai intelectuale, atunci vei gîndi ca mine — şi anume că viaţa lui Arhimede valorează mai mult decît vieţile a mai multor miliarde chiar dintre cei mai cumsecade oşteni.
Care dintre cele două puncte de vedere este cel just —; şi domnul Cardan ridică din umeri —
vă las pe dumneavoastră, ca partener de discuţie, să decideţi.
Domnul Elver se simţi cam dezamăgit de faptul că oaspetele său nu ajunsese pînă la urmă la o concluzie clară.
— Şi totuşi, insistă el, este evident că un om inteligent valorează mai mult decît un nebun.
Există o ierarhie.
— In ce mă priveşte, există, răspunse domnul Cardan. Dar nu pot vorbi în numele altora.
Îşi dădu însă imediat seama că, din plăcerea de a se lansa în speculaţii filozofice, spusese lucruri pe care gazda nu voia să le audă. Aproape nimănui, nici chiar celor lucizi, nu le place ca raţionamentele sa fie lăsate în suspensie. Iar domnul Elver se afla departe de starea de luciditate. Mai mult decit atît, domnul Cardan începu sa suspecteze că această convorbire filozofică nu era decît o introducere sinuoasă la confidenţe personale. Dacă vrei să asculţi confidenţe, trebuie să fii de acord cu părerea confidentului: Acesta e un truism.
— E în ordine, spuse domnul Elver. înseamnă că admiteţi că un om inteligent valorează mai mult decît un imbecil, un idiot, ha-ha, un idiot...
La acest cuvînt izbucni intr-un hohot de rîs violent şi sălbatic, care deveni tot mai extravagant pe măsură
258
ce se prelungi şi se transformă. în cele din urma, într-un fel de gemete şi scîncete.
Aşezat picior peste picior, cu scaunul întors către gazdă şi mîngîindu-şi paharul de vin, domnul Cardan privea cum lacrimile şiroiau pe faţa îngustă şi complet răvăşită a domnului Elver, care rîdea şi plîngea, ba lă-sîndu-se pe spate, ba aplccîndu-se peste masă pentru a-şi sprijini fruntea în mîini, în timp ce corpul îi era zguduit de spasme repetate şi violente. „Ce spectacol dezgustător, se gîndea domnul Cardan ; şi specimenul aşijderea." începea să