THE GENIUS AND THE GODDES
1955
Aldous Huxley
GENIUL
ŞI
ZEIŢA
Inconvenientul literaturii,
spuse John Rivers, constă în caracterul ei prea logic.
Realitatea nu-l are niciodată.
— Niciodată? am întrebat.
— Eventual cînd e raportată la divinitate, recunoscu el. Niciodată din punctul nostru de vedere.
Literatura are unitate, are stil. Lucrurile întîmplate aievea nu au aşa ceva. Luată ca atare, existenţa reprezintă întotdeauna o înşiruire de lucruri blestemate, fiecare dintre ele avînd simultan ceva din Thurber1 şi Michelangelo, simultan ceva din Mickey Spillane2 şi Thomas â Kempis3. Criteriul de evaluare a realităţii este incongruenţa ei intrinsecă. Şi cînd am întrebat: Cu ce? — legănă în aer o palmă pă-
trată de culoare pămîntie în direcţia rafturilor de cărţi. — Cu ceea ce reprezintă Cel Mai Bun din tot ce s-a gîndit sau Spus, declamă el pe un ton ce se voia parodic de rău augur. Poate părea ciudat, dar cele mai apropiate de realitate sînt întotdeauna ope-rele literare considerate a fi cel mai puţin adevărate.
1
James Thurber (1894—1961), umorist american.
2 Mickey Spillane (n. 1918), scriitor american de romane poliţiste.
3 Thomas â Kempis (1380—1471), călugăr german, autor de lucrări religioase.
Şi întinzîndu-se peste braţul fotoliului, atinse co-perta unui exemplar ponosit din Fraţii Karamazov. —
Este atît de puţin logic, încît e aproape realitate.
Ceea ce cu greu se poate spune despre oricare literatură din categoria celor academice. Literatura din domeniul fizicii şi al chimiei. Literatura istorică.
Literatura filozofică... — degetul său acuzator trecu de la Dirac1 la Toynbee2, de la Sorokin3 la Car-nap4 — şi chiar literatura biografică. Iată ultimul specimen al genului.
Luă de pe masa alăturată un volum cu o înveli-toare albastră lucioasă şi-l ţinu ridicat ca să-l pot examina.
Viaţa lui Henry Maartens, am citit cu glas tare, manifestînd tot atît interes cît se acordă unui nume oarecare. Mi-am amintit apoi că pentru John Rivers acel nume fusese mai mult decît un nume comun.
—
I-ai fost discipol, nu-i aşa?
"Rivers încuviinţă din cap fără să vorbească.
— Şi aceasta e biografia oficială?
— Literatura oficială, reflectă el. Imaginea de neuitat a savantului de reclamă — cunoşti tipul —
copilul retardat cu intelect gigant; geniul bolnav 1
Paul Adien Maurice Dirac (ti. 1902), fizician englez, laureat al premiului Nobel (1933).
2
Joseph Arnold Toynbee (n. 1889), istoric englez.
3 Pitirim A. Sorokin (n. 1889), filozof idealist american de origine rusă. Pornind de la behaviorism, a dezvoltat apoi teoria „socio-culturală" integralistă.
4 Rudolph Carnap (1891—1970), logician şi filozof german stabilit din 1935 în SUA. Preocupat de fundamentele logice ale matematicii, de structura sintactico-semantică a ştiinţei, de analogia formală, de statutul metodologic ai entităţilor teoretice etc., este considerat unul din întemeietorii logicii ştiinţei (v., ca şi pentru celelalte note asemănătoare. Mic dicţionar jilozojic, 1973).
războindu-se neîmblînzit cu dezacorduri enorme; sînditorul singuratic care era totuşi cel mai afectuos familist; profesorul distrat, cu capul în nori, dar cu inima de aur. Din păcate, însă, lucrurile nu s-au petrecut atît de simplu.
- Cu alte cuvinte, cartea conţine erori?
- Deloc, atît cît se spune este în întregime adevărat. Dincolo de acestea, totul nu-i decît o adunătură de fleacuri — sau, mai degrabă, este inexistent. — Şi poate, adăugă el, poate trebuie să
fie inexistent. S-ar putea ca realitatea în totalitatea ei să fie întotdeauna mult prea puţin demnă de a fi înregistrată, prea lipsită de sens sau prea oribilă
pentru a rămîne neliteraturizată. Oricum, este exas-perant pentru cineva care cunoaşte faptele, e aproape o insultă să fie dus de nas cu opere romanţate de duzină.
— Aşadar, intenţionezi să corijezi cele scrise, am presupus eu.
— Pentru public? ferească sfîntul!
— Atunci pentru mine. In particular.
— In particular, repetă el. La urma urmelor, de ce nu? Dădu din umeri şi zîmbi. Puţină orgie de amintiri pentru a celebra una din rarele tale vizite.
— Oricine ar crede că vorbeşti de un drog periculos.
— Dar într-adevăr e un drog periculos, răspunse el Evadezi în aduceri-aminte tot aşa cum evadezi în gin sau amital sodic.
— Uiţi că sînt scriitor, am spus, şi Muzele sînt fiicele Memoriei.
— Şi Dumnezeu, adăugă el repede, nu le este frate. Dumnezeu nu este fiul Memoriei; el este fiul Experienţei Imediate. Nu poţi venera un spirit în
—
spirit, dacă n-o faci acum. A te delecta în trecut poate fi literatură bună. Ca înţelepciune însă, nu duce la nimic. Timpul Regăsit este Paradisul Pierdut, iar Timpul Pierdut este Paradisul Regăsit. Lasă
morţii să-şi îngroape morţii.1 Dacă vrei să trăieşti fiecare moment aşa cum ţi se înfăţişează, trebuie să mori în momentul următor. Iată cel mai impor-tant lucru ce l-am învăţat de la Helen.
Numele mi-a evocat un chip tînăr şi palid, în-cadrat de destinderea pătrată a unui clopot de păr negru, aproape egiptean, mi-a evocat de asemenea uriaşele columne aurii din Baalbek, avînd ca fundal cerul albastru şi zăpezile Libanului. In vremea aceea, lucram ca arheolog sub conducerea tatălui lui Helen. Acolo în Baalbek o cerusem în căsătorie şi fusesem refuzat.
— Dacă s-ar fi căsătorit cu mine, aş fi aflat oare? am spus.
— Helen a practicat ceea ce se ferea întotdeauna să propovăduiască, răspunse Rivers. Era greu să nu înveţi de la ea.
— Dar cum rămîne cu scrisul meu, ce se întîmplă
cu acele fiice ale Memoriei?
— Ar fi existat totuşi o modalitate de a lua ce-i mai bun din ambele lumi.
— Un compromis?
— O sinteză, o a treia poziţie care să le includă
pe celelalte două. E clar că nu poţi alege ce-i mai bun dintr-o lume, dacă nu ai învăţat între timp să
iei ce-i mai bun din cealaltă. Helen a reuşit chiar să ia ce-i mai bun din viaţă în timp ce murea.
1 Fragment din versetul 22 al evangheliei după Matei, cap. 8.
8
Am revăzut atunci cu ochiul minţii incinta Universităţii Berkeley suprapusă peste imaginea Baal-bekului. în locul clopotului de păr legănîndu-se fără sunet apăru un ghem cărunt, iar în locul chi-pului de fetişcană am văzut trăsăturile uşor defor-mate ale unei femei ce îmbătrînea. Probabil că era de pe atunci bolnavă, am reflectat în sinea mea.
Apoi am spus cu glas tare: — Eram la Atena cînd a murit.
îmi amintesc. Şi adăugă: — Aş fi vrut să fi fost şi tu aici. Pentru ea — ţinea foarte mult la tine. Şi, bineînţeles, pentru tine însuţi. A muri este o artă şi la vîrsta noastră s-ar cuveni s-o învăţăm.
Te ajută mult să fi văzut pe cineva care a ştiut cu adevărat cum să moară. Helen a ştiut să moară
fiindcă a ştiut să trăiască —- să trăiască acum şi aici, pentru mai marea glorie a divinităţii. Şi aceasta atrage în mod necesar după sine de asemenea a muri acolo şi atunci şi mîine şi în nenorocitul nostru eu mărunt. în decursul trăirii, aşa cum se cuvine, Helen murise în rate zilnice. Cînd a sosit judecata finală, practic nu mai rămăsese nimic de plătit.
După o tăcere scurtă Rivers continuă: — Incidental, m-am aflat şi eu în primăvară foarte aproape de judecata finală. De fapt, nici nu aş mai fi aici dacă n-ar fi existat penicilina. Pneumonia, prietena bătrîneţii. Astăzi medicina te învie ca să poţi trăi bucurîndu-te de arterioscleroză sau de cancerul prostatei. Aşa că, precum vezi, totul este cu desăvîr-