— colegele uluite, invidioase şi batjocoritoare, profesorii scandalizaţi. Privirile şi comentariile lor îi confirmau fanteziile personale. Nu mai era singura care s-o ştie; chiar şi alţii recunoşteau că devenise 1 Lola Montez (1818—1861), artistă irlandeză cu o viaţă
deosebit de aventuroasă.
54
o grande amoureuse, o jemvne fatale1. Totul era atît de nou, de emoţionant şi de captivant încît, slavă
domnului, am fost aproape uitat o bucată de vreme, în afară de asta, comisesem un ultragiu de neiertat neluînd prea în serios recenta ei personificare. Totul s-a petrecut în prima zi a noii noastre convieţuiri.
Coborînd la parter am dat peste Beulah şi Ruth an-gajate într-o aprigă dispută în hol.
—
O fetiţă drăguţă ca tine . . . Ţi-ar putea fi ru-
şine, spunea bătrîna.
Fetiţa drăguţă căută să mă cîştige aliat.
—
Nu-i aşa că mama nu va avea nimic împotriva să mă fardez?
Pînă să răspund eu, interveni Beulah.
—
îţi spun eu ce-o să facă mama ta, spuse ea apăsat, cu un realism neîndurător, se va uita o dată
la tine, apoi se va aşeza pe canapea, te va culca peste genunchi şi, dîndu-ţi jos chiloţii, îţi va arde o-mamă de bătaie cum n-ai mai pomenit.
Ruth îi aruncă o privire de dispreţ semeţ şi rece,.
replicîndu-i: — nu vorbeam cu tine. Şi apoi către mine: — dumneata ce părere ai, John? Buzele de culoarea zmeurei i se schimbaseră într-un zîmbet ce se voia voluptos, iar privirea-i plină de adoraţie deveni şi mai îndrăzneaţă. Dumneata ce părere ai?
Nefăcînd altceva decît să mă apăr, i-am spus adevărul.
—
Mă tem că Beulah are dreptate în privinţa, bătăii.
Zîmbetul îi pieri, ochii i se îngustară; privirea î se întunecă şi faţa i se aprinse de furie sub stratul gros de fard.
1 Preoteasa iubirii... femeie faţadă (fr.) 55
— Eşti cit se poate de dezgustător, spuse ea.
— Dezgustător! se auzi ca un ecou vocea lui Beulah. Cine-i mă rog, dezgustător?
Ruth o străfulgera cu o privire ameninţătoare, îsi muşcă buzele, dar reuşi să n-o ia în seamă.
— Cîţi ani avea Julieta? întrebă ea cu o notă de triumf anticipat în voce.
— Cu un an mai puţin decît tine. Zîmbetul i se preschimbă într-un zîmbet batjocoritor. — Dar, am adăugat eu, Julieta nu mergea la şcoală. Nici vorbă
de lecţii sau de teme. Nu se gîndea decît la Romeo şi la fard, dacă eventual folosea aşa ceva, lucru de care mă îndoiesc. Pe cînd tu ai algebra, latina şi verbele neregulate la franceză. Ţi s-a oferit nepreţuita ocazie de a deveni într-o bună zi o tînără
civilizată.
Urmă o tăcere prelungită. Apoi îmi spuse:
—
Te urăsc.
Era strigătul unei Salomee înfuriate, a unei Dolores pe drept cuvînt indignată că fusese luată drept şcolăriţă. O podidiră lacrimile care începură să şiro-iască încărcate de rimei, croindu-şi drum prin cîmpiile aluviale de fard şi pudră.
—
Du-te naibii, hohoti ea, du-te naibii!
îşi şterse ochii; apoi, zărind urmele groaznice de pe batistă, scoase un strigăt de spaimă şi fugi sus.
După cinci minute, senină şi cu fardul complet re-făcut, mergea la şcoală. Şi ăsta era, conchise Rivers, UD ui dintre motivele pentru care această grcmde amoureuse acorda atît de puţină atenţie obiectului pasiunii ei înfocate, iar la femme fatale a preferat, în primele două săptămîni ale existenţei sale, să se concentreze mai degrabă asupra ei însuşi decît asupra persoanei căreia autorul scenariului îi atribuise 56
rolul de victimă. Mă probase şi mă găsise lamentabil de nedemn pentru rol. Deocamdată i se părea mai avantajos să joace totul sub forma unui monolog.
In acest răstimp am avut cel puţin parte de un răgaz.
In schimb, începură necazurile cu laureatul premiului Nobel.
în a patra zi de emancipare, Henry se furişă la un cocktail organizat de o muzicologă cu gusturi boeme. Debilii fizici nu pot suporta niciodată băutura ca gentlemenii. Henry se dispunea teribil la ceaiuri şi conversaţii, dar Martini-urile îl pre-schimbau într-un maniac care cădea brusc într-o stare depresivă şi invariabil încheia prin a vomita.
O ştia prea bine, dar copilul din el trebuia să-şi afirme independenţa. Katy îl limitase la cîte un sherry ocazional. Ei bine, îi va arăta, îi va dovedi că putea înfrunta Prohibiţia bărbăteşte, ca oricare altul. Cînd Pisica nu-i acasă, şoarecii joacă pe masă.
Şi joacă (aşa-i perversitatea bizară a inimii omeneşti) jocuri simultan primejdioase şi plictisitoare — jocuri la care, dacă pierzi şi te retragi, te simţi umilit, iar dacă persişti şi cîştigi, i-ai mulţumi lui Dumnezeu să nu se fi întîmplat astfel. Henry acceptase invitaţia muzicologei şi inevitabilul se produse. La al doilea pahar se dădea deja în spectacol, iar la al treilea o ţinea pe amfitrioană de mînă mărturisindu-i că era cel mai nefericit om din lume. După ce luă o înghiţitură
din al patrulea pahar, fu nevoit să se repeadă la baie.
Dar lucrurile nu se sfîrşiră aici; în drum spre casă
— insistase să meargă pe jos — făcu ce făcu şi-şi pierdu servieta, în care avea primele trei capitole din noua sa carte. De la Boole la Wittgenstein, rămasă
pînă astăzi, după o generaţie, cea mai bună introducere 57
cere în logica modernă. O capodoperă de proporţii restrînse! Şi poate ar fi şi mai izbutită dacă n-ar fi pierdut, beat fiind, versiunea originală a primelor trei capitole. Am regretat pierderea, dar am constatat cu mulţumire că întîmplarea a avut efectul unui duş rece asupra bietului Henry. In zilele ce au urmat a fost bun ca pîinea caldă şi aproape tot atît de cuminte ca micuţul Timmy. Credeam că isprăvisem cu necazurile, cu atît mai mult cu cît veştile primite din Chicago lăsau să se înţeleagă oarecum că în curînd Katy urma să revină acasă. După toate aparenţele, mama ei n-avea sorţi de scăpare. Se stingea văzînd cu ochii; aşa că într-o dimineaţă, în drumul nostru spre laborator. Henry mă opri la o galanterie ca să-şi cumpere o cravată neagră de satin pentru înmormântare. Apoi sosi vestea electrizantă a unui miracol. In ultima clipă, refuzînd să se dea bătută, Katy apelase la un alt doctor — un proaspăt absolvent al Universităţii Johns Hopkins, medic eminent, neobosit, familiarizat cu cele mai noi trucuri. începuse un nou tratament, înfruntase moartea o noapte întreagă, o zi şi încă o noapte. Acum bătălia era cîştigată; pacienta fusese cu un picior în groapă, dar o readuse la viaţă. Din scrisoarea lui Katy răzbătea o imensă bucurie, iar eu, bineînţeles, i-o împărtăşeam.
Bătrîna Beulah îşi vedea de treburi proslăvind cu glas tare pe Dumnezeu, şi chiar copiii lăsară la o parte temele şi problemele, fanteziile legate de sex sau de trenuleţele electrice pentru a sărbători evenimentul.
Toţi, în afară de Henry, erau fericiţi. Ce-i drept, persista şi el în a spune că era fericit; dar faţa sa fără zîmbet (nu putea ascunde niciodată ceea ce sim-
ţea) îi dezminţea cuvintele. Contase pe moartea doamnei Hanbury ca s-o aducă iar acasă pe Katy, 58
seeretara-dădacă şi mama-metresă. Şi iată că pe neaşteptate, în chip cu totul necuviincios (nu găseai alt calificativ), parvenitul ăsta tînăr cu afurisitul lui de miracol n-avea altceva mai bun de făcut decît să
se amestece şi el. Cineva care s-ar fi cuvenit să-şi dea duhul în tihnă, era acum (contrar tuturor regu-lilor) în afara oricărui pericol. In afară de pericol; dar, desigur, prea bolnavă încă pentru a fi lăsată