de una singură. Katy urma să stea la Chicago pînă
cînd pacienta se putea descurca fără ajutor. Dumnezeu ştia doar cînd urma să vină acasă fiinţa de care Henry depindea în toate cele — sănătate fizică şi psihică, viaţa însăşi. Pierderea temporară a speranţei aduse după sine cîteva atacuri de astm.
Dar chiar atunci, în chip providenţial, îi fu anun-
ţată alegerea sa ca Membru corespondent al Insti-tutului Francez de Cercetări Atomice. Nici vorbă
— foarte măgulitor! se vindecă pe loc, dar vai, nu de.tot. Trecu o săptămînă, şi pe zi ce trecea sentimentul de privaţiune se transforma la Henry într-o adevărată agonie de toxicoman lipsit de droguri.
Chinurile sale îşi găsiră expresia într-un resentiment iraţional şi sălbatic. Baborniţa dracului! (De fapt, mama lui Katy era cu două luni mai tînără
decît el.) Bestia de simulantă! Căci să nu crezi cumva că era cu adevărat bolnavă — nimeni nu putea fi bolnav atîta vreme fără să moară. Se prefăcea, motivul fiind un amestec de egoism şi ran-chiună. Voia să-şi ţină fiica pentru sine (căţeaua aia bătrînă nu-l înghiţise niciodată) nelăsînd-o acolo unde se cuvenea să fie — lîngă soţul ei. I-am vorbit despre nefrită şi l-am îndemnat să recitească
scrisorile lui Katy. Efectul a ţinut o zi sau două, după care primirăm veşti mai încurajatoare. Pacienta 59
făcea progrese vizibile şi probabil în cîteva zile putea fi lăsată în grija unei infirmiere şi a îngriji-toarei suedeze. De bucurie, Henry deveni, pentru prima dată de cînd îl cunoşteam, un tată aproape normal. In loc să se retragă după cină în biroul său, rămase să se joace cu copiii. In loc să vorbească despre subiecte care îl interesau doar pe el, încerca să-i amuze spunîndu-le calambururi nu prea reuşite, sau ghicitori. De ce muntele e de gen feminin? Evident, pentru că are poale. Timmy era în extaz şi pînă
şi Ruth binevoi să zîmbească. Trecură alte trei zile şi veni duminica. Seara jucarăm bezique1 şi apoi
„Nu te supăra, frate"! Ceasul bătu ora nouă. încă
un joc, după care copiii urcară în camerele lor.
Peste zece minute erau deja în pat şi ne chemau să le urăm noapte bună. Am intrat întîi la Timmy.
— O ştii pe asta? îl întrebă Henry. Ce răsare dacă
semeni fum într-o arie? Răspunsul era Fumăria; dar cum Timmy nu auzise niciodată de ea, nu se entuziasma prea tare.
Am stins lumina şi ne-am îndreptat spre cealaltă
cameră. Ruth era în pat împreună cu ursuleţul, care era în acelaşi timp copil şi Făt—Frumos. Purta o pijama bleu-pal şi era copios fardată. Profesorii obiectaseră împotriva folosirii parfumului şi rujului la şcoală, şi, cînd nu mai mersese cu convingerea, directorul i le interzise categoric. Poetei nu-i mai rămăsese altceva de făcut decît să se parfumeze înainte de culcare.
Toată camera mirosea a parfum de violete, iar pe pernă în ambele părţi ale feţei sale mici, se vedeau 1 Joc franţuzesc de cărţi.
60
dîre de ruj şi de rimei. Henry nu era însă omul care sâ observe astfel de detalii.
. Ce floare ar răsări, întrebă el apropiindu-se de pat, dacă ai îngropa un pachet cu scrisori vechi de dragoste?
Scrisori de dragoste? repetă copila. Mă privi ţintă, se îmbujora şi apoi îşi întoarse privirea. Cu un rîs forţat răspunse, pe un ton de plictisită superioritate, că nu putea ghici.
—
Myosotis, fu răspunsul triumfător al tatălui; şi cum ea nu înţelegea, silabisi: My-o-so-tis. Nu înţelegi tîlcul? Sînt scrisori de dragoste, scrisori vechi de dragoste, iar tu ţi-ai găsit un nou admirator. Aşa că, ce faci? Le îngropi, dar n-ai vrea să-ţi uiţi nici vechiul amor.
?— Dar de ce Myosotis?
—
Nu-mă-uita, răspunse Henry şi, etalîndu-şi cu-noştinţele lingvistice, spuse pe un ton iritat — Ver-gissmeinnicht — nu-mă-uita.
Departe, în dormitorul maestrului, începu să sune telefonul; faţa i se lumină. — Ceva îmi spune că
sîntem chemaţi de Chicago, spuse el în timp ce se apleca s-o sărute pe Ruth urîndu-i noapte bună. Şi ceva îmi mai spune, adăugă el, grăbindu-se spre uşă, că mama va veni mîine. Mîine, repetă el şi se făcu nevăzut.
?— Nu-i aşa că dacă vine, e minunat? am spus eu entuziasmat.
Ruth dădu din cap spunînd un ,,da" pe un ton ce-l făcea mai degrabă să semene a „nu". O expresie de îngrijorare acută apăru brusc pe faţa-i îngustă, acoperită de fard. Şi fără îndoială se gîndea la cele ce, după spusele lui Beulah, aveau să se întîmplare la reîntoarecerea lui Katy; se vedea, se 61
simţea chiar o Dolores-Salomee culcată pe un ro-bust genunchi matern şi bătută zdravăn peste şezut cu toate că era cu un an mai în vîrstă decît Julieta.
—
Ei, cred că e mai bine să plec, am spus în cele din urmă.
Ruth mă prinse de mină şi nu mă lăsă.
—
Nu încă, se rugă ea şi expresia feţei i se schimbă pe măsură ce vorbea. In locul privirii îngrijorate apăru un zîmbet tremurător de adoraţie, buzele i se întredeschiseră, iar ochii i se măriră plini de stră-
lucire. Era ca şi cum şi-ar fi amintit deodată cine eram — sclavul şi predestinatul ei Barbă Albastră, singurul motiv pentru rolul ei dublu de seducătoare fatală şi de victimă sacrificată. Dacă mama ei avea să vină a doua zi, era prea tîrziu; piesa se sfîrşea, iar teatrul urma să fie închis din ordinul poliţiei. Acum ori niciodată.
îmi strînse mîna.
—
Iţi plac, John? şopti ea aproape impercep-tibil.
I-am răspuns cu tonul vesel şi sonor al unuia pus pe glume.
— Desigur că îmi placi!
— Tot atît de mult cît îţi place mama? a insistat ea.
Am parat lovitura arborînd o nerăbdare glumeaţă.
— Ce întrebare prostească! i-am răspuns. îmi place mama ta în felul în care îţi plac oamenii mari.
Iar de tine îmi place aşa cum îţi place de ...
— copii, conchise ea cu amărăciune. Ca şi cum vîrsta ar schimba lucrurile!
— Păi, nu-i aşa?
— Da, dar pe acesta, nu! • : . ;. M
62
1
Si cînd am întrebat-o pe care, mă strînse de mînă
spunînd:
Ca doi oameni să se placă, şi mi-aruncă o privire plină de înţeles.
Urmă o pauză stînjenitoare.
.
Cred c-ar fi mai bine să plec, am spus în cele din urmă, şi amintindu-mi versurile care-l amuzau atît de grozav pe Timmy, am adăugat eliberîndu-mi mîna:
—
Noapte bună, somn uşor, şapte purici pe-un picior.
Gluma căzu ca o tonă de fier brut, punînd capăt tăcerii. Fără să zîmbească, se uita ţintă la mine cu o privire în care se concentrase o dorinţă arzătoare pe care aş fi găsit-o comică dacă nu m-ar fi speriat din cale afară.
?— Nu vrei să-mi spui noapte bună cum se cade?
întreabă ea.
— M-am aplecat să-i administrez ritualul sărut uşor pe frunte, şi dintr-o dată îmi încolăci gîtul cu braţele şi n-o mai sărutam eu, ci ea pe mine — întîi pe pometul obrazului drept, apoi, ţintind mai bine, aproape de colţul gurii.
— Ruth! am protestat eu, dar înainte de a mai apuca să spun ceva, mă sărută iar, cu o violenţă
stîngace, de-a dreptul pe gură.
M-am smuls din îmbrăţişare.
?— De ce-ai făcut asta? am întrebat-o cuprins de panică şi de mînie.
Cu faţa îmbujorată, cu ochii dilataţi şi strălucitori, se uită la mine şoptindu-mi „Te iubesc" apoi se întoarse şi-şi îngropa faţa în pernă alături de ursuleţ.
63
—
Prea bine, am spus eu cu asprime. E ultima dată cînd vin să-ţi urez noapte bună, şi m-am întors să plec.