Şi ce afli într-o vorbă? Răspuns: „leşuri, milioane de leşuri". Şi morala acelei spuse este: ţine-ţi gura; sau dacă totuşi trebuie să vorbeşti, nu lua prea în serios ce iese din ea. Katy făcu să ne ţinem amîndoi cu străşnicie gura. Avea înţelepciunea instinctivă de a trece sub tăcere cuvintele pornografice (şi a for-tiori echivalentele lor ştiinţifice), în timp ce tacit lua 1 William Shakespeare, Hamlet, II, 2. In româneşte de Dan Duţescu şi Leon Leviţchi.
100
de bune actele zilnice sau nocturne la care se refe-reau aceste cuvinte. în tăcere, un act e un act. Ver-balizat şi discutat, devine o problemă etică, un ca-sus belii,1 o sursă de nevroză. In cazul în care Katy ar fi vorbit, te întreb, unde am fi ajuns? într-un la-birint de culpe şi chinuri comunicante. Desigur, unii oameni se complac în o atare stare de lucruri. Alţii o detestă, dar, plini de remuşcări simt că trebuie să
sufere pe merit. Katy (Dumnezeu s-o ierte!) nu era nici metbdistă, nici masochistă. Era zeiţă şi tăcerea zeiţelor e cu adevărat de aur. Nu aurire superfici-ală, ci tăcere din aur curat de douăzeci şi patru de carate; şi aşa rămîne tot timpul. Gura Olimpianu-lui rămîne închisă nu datorită unui act de discre-
ţie impusă, ci fiindcă nu există cu adevărat nimic de spus. Zeiţele sînt toate dintr-o bucată. Nu există con-flicte interne între ele. în schimb, vieţile unora ca noi sînt lungi şi pline de neînţelegeri. Pe de o parte dorinţi, pe de alta, ciocănitori. Niciodată un moment de tăcere adevărată. Ceea ce-mi trebuia mai mult pe atunci era o doză de limbaj decent justificator spre a contrabalansa efectul tuturor cuvintelor de felul lui nemernic, josnic, mîrşav. Dar Katy nu mi le oferea. Decente sau indecente, cuvintele erau de prisos. în ceea ce o privea, conta doar experienţa ei legată de acel altceva dătător de dragoste şi somn.
Scopul era redobîndirea harului, ţelul final reprezentîndu-l reînnoirea capacităţii de a face ceva pentru Henry. Calitatea budincii o afli mîncînd, nu în cartea de bucate. Plăcerea primită şi dată, virtutea re-1 Caz (pretext) de război (lat.).
101
dobîndită, Lazăr înviat din morţi — mîncarta în cazul acesta se arăta ea însăşi bună. Aşa stînd lucrurile, serveşte-te cu budincă şi nu vorbi cu gura plină
— căci nu e cuviincios şi te împiedică să apreciezi gustul ambroziei. Era un sfat prea bun pentru mine ca să-l pot urma. Ce-i drept, nu i-am vorbit; nici nu m-ar fi lăsat. Dar am continuat să-mi vorbesc mie însumi, să-mi vorbesc într-una pînă cînd ambrozia s-a preschimbat în pelin sau s-a infectat de gustul alterat al plăcerii interzise, al păcatului recunoscut în care mă complăceam cu bună ştiinţă. Intre timp.
miracolul se producea nestingherit. Henry se în-sănătoşea rapid, fără nici un regres.
?— Şi faptul acesta nu te-a făcut să apreciezi lucrurile cu mai multă seninătate? l-am întrebat.
— Intr-un fel da, căci de bună seamă înţelegeam chiar şi atunci, chiar şi în starea mea de inocenţă
imbecilă, că, indirect, eram şi eu responsabil de miracolul produs. îmi înşelasem maestrul; dar dacă
n-aş fi făcut-o, probabil că maestrul ar fi fost mort.
Răul se întîmplase; dar ce bine, ce bine enorm rezul-tase din el! Era un fel de justificare. Pe de altă
parte, cît de oribil era ca harul pentru Katy şi viaţa pentru soţul ei să depindă de un act atît de degradant prin însăşi natura lui, atît de extrem de netrebnic, josnic, mîrşav, precum satisfacerea sexuală a trupurilor! întreg idealismul meu se revolta împotriva acestei noţiuni şi totuşi era cît se poate de clar.
— Şi Henry? am întrebat eu. Cît ştia sau cît bă-
nuia în legătură cu originea miracolului?
— Nimic, răspunse Rivers categoric. Adică nu, mai puţin decît nimic. Pe măsură ce ieşea din mor-102
mînt era cuprins de o stare sufletească ce excludea orice bănuială.
,
Rivers, îmi spuse el într-o zi cînd se întremase destul pentru a mă putea primi să-i citesc, vreau să-ţi vorbesc. E vorba de Katy, adăugă el după o scurtă pauză.
Inima a încetat să-mi bată. Asta era clipa de care mă îngrozisem.
Iţi aminteşti noaptea aceea înainte de a mă
îmbolnăvi? continuă el. Nu eram în toate minţile. Am spus tot felul de lucruri ce nu s-ar fi cuvenit să le spun, lucruri neadevărate, lucruri ca de pildă acela despre Katy şi doctorul de la Johns Hopkins. Dar doctorul de la Johns Hopkins aşa cum descoperisem după aceea, era infirm. Şi chiar dacă omul n-ar fi suferit în copilărie de paralizie infantilă, Katy era cu totul incapabilă de a se gîndi măcar la aşa ceva.
Şi cu o voce tremurînd de emoţie continuă să-mi spună cît de minunată era Katy, cît de neasemuit de norocos se dovedise în a cîştiga o soţie care era concomitent atît de bună şi atît de frumoasă, atît de raţională şi totuşi atît de simţitoare, atît de rezistentă, credincioasă şi devotată. Fără ea, ar fi în-nebunit, s-ar fi prăbuşit, ar fi eşuat. Iar acum îi salvase viaţa. Şi gîndul că fusese în stare să debiteze acele lucruri de prost gust, monstruoase şi fără nici o noimă în legătură cu ea, îl tortura. Aşa că, eram oare atît de bun să uit cele spuse sau, dacă mi le mai aminteam, să-mi amintesc de ele doar ca de ră-
tăcirile unui bolnav? Desigur încercam un sentiment de uşurare că nu fusesem descoperit, şi totuşi, în anumite privinţe, era mai rău •— mai rău întrucît 103
etalarea unei astfel de încrederi, a unei asemenea ignorante abisale, mă făceau să-mi fie ruşine de mine însumi — şi nu doar de mine însumi, ci şi de Katy.
Eram o pereche de înşelători conspirînd împotriva unui neghiob — un neghiob care, din motive sen-timentale ce nu-i făceau decît cinste, îşi dădea toată
silinţa să fie chiar mai naiv decît era de la natură, în seara aceea am izbutit să-i spun lui Katy cîte ceva din cele ce-mi stăteau pe suflet. La început a încercat să-mi astupe gura cu săruturi. Apoi, cînd am împins-o deoparte, s-a înfuriat şi m-<a ameninţat că pleacă înapoi în camera ei. Am avut nelegiuita îndrăzneală s-o reţin cu forţa.
— Trebuie să mă asculţi, îi spuneam în timp ce ea se zbătea să se elibereze. Şi ţinînd-o îndepărtată
de mine, aşa cum ţii un animal periculos, mi-am de-
şertat povestea chinului meu moral. Katy m-a ascultat pînă la capăt, apoi, cînd totul s-a terminat, a izbucnit în rîs. Nu un rîs sarcastic cu intenţia de a mă răni, ci un rîs pornit din străfundurile amuza-mentului ei de zeiţă.
— Tu nu poţi suporta, mă tachina ea. Tu eşti prea nobil pentru a fi părtaş la înşelăciune. Nu te-ai putea gîndi vreodată la altceva în afara preţiosului tău
„eu"? Gîndeşte-te la mine, bunăoară, gîndeşte-te la Henry! Un geniu bolnav şi o biată femeie a cărei îndatorire este de a-l menţine pe acest geniu bolnav în viaţă şi, pe cît e cu putinţă, în toate minţile. In-telectul său gigantic şi smintit împotriva instinc-telor mele, inumana sa negare a vieţii împotriva to-rentului de viaţă ce se revarsă din mine. N-a fost uşor şi a trebuit să lupt cu toate armele ce-mi stă-
104
teau la îndemînă. Şi acum, iată-mă ascultîndu-te cum debitezi cele mai greţoase baliverne de Şcoală Duminicală, cutezînd să-mi spui mie — tocmai mie!
c§ nu poţi trăi minţind — la fel ca în povestea despre George Washington şi cireşul său. Mi se face lehamite. Mai bine să dorm. Căscă, şi, întorcîndu-se pe partea cealaltă, îmi întoarse spatele — spatele, adăugă Rivers pufnind în rîs, spatele infinit de elocvent (dacă-l examinai cu grijă în întuneric, ca Brail-le, cu vîrfurile degetelor) al Afroditei Callipyge.1 Şi asta a fost, dragul meu, cam tot ceea ce a făcut vreodată Katy pentru a-şi explica sau scuza conduita.