I
Rivers rîse de unul singur în timp ce-şi savura amintirile.
— Te obişnuieşti şi cu asta, repetă el. Cincizeci la sută din consolările filozofiei în cinci cuvinte.
Iar cealaltă jumătate poate fi exprimată în şase: cînd eşti mort, eşti mort, frate. Sau, dacă preferi, o poţi exprima în opt: nici cînd eşti mort, frate, nu eşti mort.
Se sculă şi începu să pună lemne pe foc.
Ei bine, acesta a fost primul meu contact cu familia Maartens, spuse el în timp ce aşeza un alt buş-
tean de stejar pe grămada scînteietoare de jar. Destul de curînd am ajuns să mă obişnuiesc cu toate.
Chiar şi cu astma. E uimitor cît de uşor te obişnu-ieşti cu astma altora. După două sau trei experienţe priveam atacurile lui Henry cu tot atît calm ca şi ceilalţi. Într-un moment se sufoca, iar în momentul imediat următor n-avea nimic şi vorbea impertur-babil despre mecanica cuantică. Şi a dus-o astfel pînă la... optzeci şi şapte, adăugă el dînd ultimul bobîrnac buşteanului. Vezi tu, eu am fost atlet. Un băiat dintre aceia tari ca un taur. Nici o zi de boală
— pînă cînd, bang, şi iată o tromboză coronară, hîrşt, se duc rinichii. Pe cînd trestiile frînte, ca bă-
trînul Henry, sărmanul, merg înainte, plîngîndu-se de sănătatea lor şubredă, pînă cînd ating suta; şi nu numai plîngîndu-se, ci suferind cu adevărat. Astmă
dermatite, tot felul de dureri stomacale, senzaţii de oboseală greu de imaginat şi stări depresive inde-scriptibile. Avea un dulăpior în biroul său şi un altul în laborator doldora de sticluţe, de leacuri homeo-patice şi nu ieşea din casă fără să ia cu sine Rhus Tox, Carbo Veg, Bryonia sau Kali Phos. Colegii săi sceptici obişnuiau să-l ia în rîs din cauză că se în-19
1
dopa cu medicamente atît de prodigios diluate, încît fiecare pilulă, practic, nu mai putea conţine nici măcar o moleculă din substanţa curativă. Dar Henry era gata să le dea replica. Ca să justifice homeopatia, dezvoltase o întreagă teorie a cîmpurilor non-materiale — cîmpuri de energie pură, cîmpuri de orga-nizare neîncorporată. Pe atunci, părea absurd. Dar nu uita că Henry era un geniu. Acele noţiuni absurde ale lui încep astăzi să aibă sens. încă vreo cîţiva ani, şi-şi vor dovedi importanţa.
—
Ceea ce mă interesează sînt durerile de stomac, am intervenit eu, au avut pilulele vreun efect sau nu?
Rivers dădu din umeri.
—• Henry a trăit optzeci şi şapte de ani, răspunse el reluîndu-şi locul.
— N-ar fi trăit oare optzeci şi şapte de ani şi fără pilule?
— Âsta-i un exemplu tipic de întrebare fără sens.
Nu-l putem învia pe Henry Maartens pentru a-l face să-şi retrăiască viaţa fără homeopatie. Din acest motiv nu putem şti în ce fel era corelată automedica-mentaţia cu longevitatea sa. Şi acolo unde nu există
un răspuns operaţional posibil, întrebarea nu are sens imaginabil. Din această cauză, adăugă el, nu poate nicicînd exista o ştiinţă a istoriei — deoarece nu poţi testa niciodată adevărul vreuneia din ipotezele tale.
De unde şi caracterul neesenţial al tuturor acestor cărţi. Şi totuşi, trebuie să citeşti blestematele astea de lucruri. Altminteri cum îţi poţi imagina ieşirea din haosul faptului imediat? Bineînţeles, e o cale greşită; asta se înţelege de la sine. Dar e mai bine să găseşti fie chiar şi calea greşită, decît să fii cu desăvîrşire pierdut.
20
Nu-i o concluzie prea reconfortantă, m-am în-cumetat să spun.
— Dar e cea mai bună la care putem ajunge, în orice caz, avînd în vedere condiţia noastră actuală.
Rivers tăcu o clipă. — Aşadar, cum îţi spuneam, reluă el pe un alt ton, m-am obişnuit cu astma lui Henry, m-am obişnuit cu toţi şi cu toate. Aşa au evoluat lucrurile, încît, după ce vînasem locuinţă
timp de o lună şi am dat în sfîrşit de un aparta-ment ieftin, şi nu din cale afară de prost, nu m-au lăsat să mai plec.
— Eşti aici, rămîi aici, îmi spuse Katy. Bătrîna Beulah îi dădea dreptate. La fel şi Timmy şi, cu toate că era la vîrsta şi dispoziţia spirituală cînd dezaproba tot ce alţii aprobau, cîine — cîineşte, făcu şi Ruth la fel. Chiar şi marele savant se ivi pentru o clipă din universul său singuratic ca să voteze pentru rămînerea mea. Asta m-a hotărît. Am rămas locului şi am devenit un Maartens onorific. Eram atît de fericit, continuă Rivers după o pauză, încît nu-mi puteam stăpîni o undă de nelinişte că urma să se întîmple cu siguranţă ceva rău. Şi în curînd am văzut ce era. Fericirea de a fi împreună cu familia Maartens atrase după sine lipsa de loialitate faţă de propriul meu cămin. Era clar că tot timpul cînd am locuit cu mama n-am încercat altceva decît o stare de constrîngere şi un sentiment cronic al vinovăţiei. Iar acum, ca membru al acestei familii de străini păgîni, nu mă simţeam doar fericit, ci şi bun; de asemenea, într-un mod cu totul fără precedent, religios. înţelegeam acum pentru întîia oară
ce însemnau acele cuvinte din scrisorile apostolilor.
Harul divin, de pildă, — eram plin de el. Noutatea spiritului era acolo tot timpul; pe cînd cea mai mare 21
parte din ceea ce ştiusem de la mama era doar ve-chimea copleşitoare a scrisorii. Dar primii corintieni (partea a treisprezecea)? Dar credinţa, nădejdea şi caritatea? Ei bine, nu vreau să mă laud, dar le aveam.
In primul rînd credinţă, o încredere eliberatoare în univers şi în semenii mei. Cît despre cealaltă credinţă . . . acea varietate simplă luterană de care biata mea mamă era atît de mîndră că o păstrase intactă, asemenea virginităţii, la toate tentaţiile educaţiei mele ştiinţifice . .. Dădu din umeri. Nimic nu poate fi mai simplu decît zero; şi brusc am descoperit că asta era credinţa simplă după care trăisem în ultimii zece ani. La St. Louis am avut parte de autenticitate — credinţă adevărată într-un bine adevărat şi, în acelaşi timp, o nădejde care s-a ridicat la reala convingere că totul va fi de-a pururi minunat. Iar alături de credinţă şi nădejde, o revărsare de caritate. Cum puteai nutri afecţiune pentru un om ca Henry — cineva atît de distant încît de-abia ştia cine eşti şi atît de egocentric încît nici măcar nu voia să ştie? Nu-l puteai îndrăgi — şi totuşi l-am îndrăgit, da, l-am îndrăgit. îmi plăcea nu doar din motive evidente — că era un mare om sau că, lucrînd alături de el, era ca şi cum propria ta inteligenţă şi intuiţie şi-ar fi sporit vigoarea, îmi plăcea chiar în afara laboratorului, pentru în-seşi calităţile care îl făceau cu neputinţă de a fi considerat altceva decît un monstru de mare clasă.
Dispuneam de atîta caritate în vremea aceea, încît aş fi putut iubi chiar şi un crocodil, chiar şi o cara-catiţă. Citim toată literatura asta sociologică, toată
tîmpenia asta savantă scrisă de experţii în politică.
Cu un gest de sfidătoare exasperare, Rivers plesni cu palma coperţile unui şir de cărţi voluminoase de 22
pe raftul al şaptelea. — Cu adevărat există însă o singură soluţie, exprimabilă într-un singur cuvînt, atît de şocant, încît insuşi Marchizul de Sade1 era grijuliu în a-l folosi. îl silabisi. IU-BI-RE.. . Ori, dacă preferi, obscuritatea decentă a limbilor cărturăreşti, Agape, Caritas, Mahakaruna. Atunci ştiam ce însemnau. Pentru prima dată — da, pentru prima dată. Era singurul aspect neliniştitor al acelei dealtfel — binecuvîntate situaţii. Căci dacă era pentru prima dată că ştiam ce înseamnă a iubi, cum rămînea cu celelalte daţi cînd crezusem că ştiu, cum rămînea cu cei şaisprezece ani cînd fusesem singura consolare a mamei?
în pauza care a urmat, mi-am chemat aducerile aminte legate de doamna Rivers, care, aproape cu cincizeci de ani în urmă, venea uneori împreună cu micul ei Johnny să petreacă împreună cu noi o după-