amiază de duminică la fermă. Amintirea-mi era legată de o alpaca neagră şi un profil palid, ca broşa de camee a mătuşii Esther, pe care zăreai un zîmbet mieros deliberat care nu prea se potrivea cu ochii ce te măsurau cu răceală. Tabloul era asociat cu un fior de teamă.
— „Dă-i un pupic doamnei Rivers". Mă supuneam, dar cu cită înfricoşată rezistenţă. îmi veniră în minte cîteva cuvinte ale mătuşii Esther, răsărite ca nişte bule de aer din adîncurile trecutului. „Bietul copilaş, pur şi simplu îşi divinizează mama" spunea ea. în-tr-adevăr, o divinizase. Dar oare o iubise?
— Există un astfel de cuvînt ca „desfrumuseţare"?
întreabă deodată Rivers.
1 Domatien Alphonse Frangois, marchiz de Sade (1740—
1814), autor francez întemniţat la Bastilia pentru purtarea-i scandaloasă. A scris romane notorii prin obscenitatea lor.
23
Am clătinat din cap.
—? Ei bine, s-ar cuveni să existe, insistă el. Pentru că la asta am recurs în scrisorile ce le trimiteam acasă. Înregistram faptele; dar sistematic le desfrumuseţam. O revelaţie o preschimbam în ceva mono-ton, obişnuit şi moralist. De ce stăteam la familia Maartens? Dintr-un simţ al datoriei. Fiindcă domnul Maartens nu şofa şi îl puteam ajuta oferindu-i ser-viciile mele. Fiindcă cei doi copii avuseră ghinionul să dea peste nişte dascăli nepricepuţi şi trebuia, pe cît îmi sta în puteri, să-i meditez. Fiindcă doamna Maartens fusese atît de amabilă, încît pur şi simplu simţeam că trebuia să rămîn eliberînd-o astfel de o parte din poveri. Desigur, aş fi preferat să fiu de unul singur; dar ar fi fost oare drept să-mi pun înclinaţiile personale mai presus de nevoile lor? Şi, din moment ce întrebarea era adresată mamei mele, nu puteam primi, de bună seamă, decît un singur răspuns. Cîtă ipocrizie, ce baliverne! Dar adevărul ar fi fost mult prea dureros; pentru ea să-l audă, iar pentru mine să-l redau în cuvinte. Căci trista realitate era că nu fusesem niciodată fericit, nu iubisem niciodată, nu mă simţisem niciodată capabil de altruism spontan pînă în ziua cînd am plecat de acasă şi am venit să trăiesc cu aceşti amaleciţi.1
Rivers oftă şi dădu gînditor din cap. — Biata ma-mă, spuse el, aş fi putut fi mai îndatoritor faţă de ea. Dar oricît de bună ar fi fost, lucrurile ar fi rămas în esenţă la fel — anume că mă iubea posesiv, şi eu nu doream să fiu stăpînit; că era singură şi pier-duse totul, iar eu îi aveam pe noii mei prieteni; că era o stoică mîndră trăind cu iluzia că era creş-
1 Vechii locuitori ai Canaanului.
24
tină, iar eu mă prăbuşisem într-un păgînism total si ori de cîte ori o puteam uita — ceea ce se întîmpla zilnic, cu excepţia duminicilor cînd îi scriam epistola săptămînală — eram în culmea fericirii. Da, în culmea fericirii! Viaţa era pentru mine în acele zile o eglogă pătrunsă de lirism. Totul era poezie.
Era poezie pură în a-l duce pe Henry la laborator cu Maxwell-ul meu de mîna a doua, în a tunde ga-zonul, în a căra acasă prin ploaie cumpărăturile fă-
cute de Katy la băcănie. Tot poezie era cînd îl duceam pe Timmy la gară să vadă locomotivele, sau cînd o luam pe Ttuth la plimbare, primăvara, în căutare de omizi. Manifesta un interes profesional pentru omizi, explică el cînd mi-am exprimat uimirea.
Parte din sindromul „tăcere-durere". Omizile repre-zentau în viaţa adevărată apropierea maximă de Edgar Allan Poe.
— De Edgar Allan Poe?
— „Căci jocul este tragedia «Om», iar eroul ei, viermele biruitor''1, începu el să declame. In mai şi iunie natura mişuna de Viermi Biruitori.
— Astăzi, am reflectat, n-ar mai fi Poe. Cu siguranţă l-ar citi pe Spillane sau unul din comics-urile încărcate de sadism.
încuviinţă din cap.
—
Orice, cît de prost, cu condiţia să conţină şi moarte. Moartea, repetă el, de preferinţă violentă, de preferinţă sub forma îndrăznelii şi corupţiei, e una din poftele copilăriei.
Aproape tot atît de mare ca şi pofta de păpuşi sau bomboane sau jocul cu organele genitale. Copiii 1 Edgar Allan Poe, Viermele biruitor. în româneşte de Dan Botta.
25
au nevoie de moarte pentru a obţine un fel nou de fior, dezgustător de delicios. Ba nu, nu-i aşa. Ei au nevoie de ea, aşa cum au nevoie de celelalte lucruri, pentru a da o formă specifică fiorilor pe care îi au deja. Iţi aduci aminte cît de acute îţi erau senzaţiile, cît de intens simţeai totul, cînd erai copil. Extazul pentru zmeură şi frişca, oroarea de peşte, iadul provocat de uleiul de ricin. Dar tortura de a te ridica în picioare şi a recita în faţa întregii clase! Bucuria indescriptibilă în a şedea lîngă vizitiu, avînd în nări miros de cal şi de ham asudat, pe drumul alburiu ce se întinde spre infinit, pe cînd culturile de cereale şi legume se întorc odată cu mersul şaretei, deschizîndu-se şi închizîndu-se asemenea unor evantaie enorme. Cînd eşti copil, mintea-ţi este un fel de soluţie saturată de sentiment, o emulsie a tuturor fiorilor — dar în stare latentă, într-o stare de nede-terminare. Uneori circumstanţele exterioare sînt acelea care acţionează ca agent cristalizator, alteori e propria ta imaginaţie. Vrei un anumit fel de fior, şi în mod deliberat acţionezi asupra ta însuţi pînă ce îl obţii — un cristal roz luminos de plăcere, de pildă, un bulgăre verde sau vînăt de teamă; căci teama este, cu siguranţă, un fior ca oricare altul, ea fiind o formă hidoasă de haz. La doisprezece ani îmi plăcea să mă speriu cu fantezii despre moarte sau despre iadul din predicile ţinute de bietul tata în Săptămîna Patimilor. Şi cu cît mai mult decît mine reuşea Ruth să se sperie! Mai speriată la o extremă
şi mai încîntător de fericită la cealaltă. Şi aş spune că acest lucru e valabil la cele mai multe fete. So-luţia lor de fiori e mult mai concentrată decît a noastră; ele pot născoci mai multe feluri de cristale, mai mari şi mai bune, în mai scurtă vreme. N-are 26
rost să spun că nu ştiam nimic despre fete în acea vreme. Dar Ruth avea o educaţie liberală — poate ceva chiar prea liberală, precum se dovedi mai tîrziu; dar vom ajunge şi acolo la timpul potrivit, între timp, începuse să mă înveţe tot ceea ce se cuvine să ştie un tînăr despre fete. A fost o pregă-
tire bună pentru cariera mea de tată a trei fiice.
Rivers sorbi puţin whisky cu apă şi, pentru un scurt răstimp, îşi fuma în tăcere pipa. — Un weekend s-a dovedit a fi deosebit de educativ, spuse el în cele din urmă, zîmbind la amintirea celor petrecute. Era întîia primăvară ce o petreceam cu familia Maartens. Stăteam în mica lor oasă de ţară, la zece mile vest de St. Louis. Sîmbătă noaptea, după cină, Ruth şi cu mine am ieşit să privim stelele. In dosul casei se afla o colină. Am urcat-o şi iată de jur împrejur, de la un orizont la altul, întinzîndu-se cerul. O sută optzeci de grade de mister înspăimîn-tător şi inexplicabil. Era un loc potrivit să stai jos fără a scoate o vorbă. Dar pe atunci mă simţeam încă dator să-i luminez pe oameni. Aşa că, în loc s-o las în pace să contemple planeta Jupiter şi Calea Lactee, am scos la iveală fapte şi cifre vechi şi serbede — distanţa în kilometri pînă la cea mai apropiată stea, diametrul galaxiei, ultimele descoperiri de la Mount Wilson privitoare la nebuloasele spiralate. Ruth asculta, dar nu se lumina, în schimb intră într-o panică metafizică. Asemenea spaţii, asemenea durate, atîtea lumi improbabile! Şi iată-ne faţă în faţă cu infinitul şi eternitatea, bătîndu-ne capul cu ştiinţa, gospodăritul şi punctualitatea, cu culoarea panglicuţelor şi notele săptămînale la algebră şi latină! Apoi în păduricea de dincolo de colină