ţipă o cucuvea şi dintr-o dată panica metafizică se 27
preschimbă în ceva fizic — fizic, dar ocult în acelaşi timp; căci golul acesta în stomac se datora superstiţiei după care cucuvăile ar fi păsări vrăjitoare, aducătoare de ghinion, prevestitoare de moarte. Bine-
înţeles, ştia că totul era nonsens; dar cît de fascinant era să te gîndeşti şi să acţionezi ca şi cînd ar fi fost adevărat! Am încercat s-o iau în rîs; dar Ruth dorea să simtă spaima şi era gata să raţioneze pentru a-şi justifica temerile.
— Bunica unei colege de clasă a murit anul trecut, îmi spuse ea. Şi în noaptea aceea le venise o cucuvea în grădină. In plin centrul oraşului St. Louis, unde n-au existat niciodată cucuvăi. Şi ca o confirmare a celor spuse, din depărtări se auzi un ţipăt. Copila fu cuprinsă de un tremur şi mă luă de mînă. Am început să coborîm colina în direcţia pădurii. — Aş muri dacă aş fi singură, spuse ea. Şi adăugă după un moment: ai citit vreodată Prăbuşirea casei Usher? Era evident că voia să-mi spună povestirea, deci am răspuns că nu, nu o citisem. începu. — E vorba de un frate şi o soră pe nume Usher, care trăiesc într-un castel avînd în faţă un eleşteu negru şi pustiu, iar zidurile pline de mucegai, şi pe frate îl cheamă
Roderick şi are o imaginaţie atît de febrilă, încît poate compune poezii fără a sta pe gînduri, şi e brunet şi chipeş şi are ochi mari, întunecoşi, şi un nas fin ebraic, exact ca şi sora lui, pe nume doamna Madeline, şi amîndoi suferă de o boală nervoasă mis-terioasă, iar în ce-o priveşte, ea e victima unor crize cataleptice ... Şi astfel naraţiunea înainta — o frîntură din povestea lui Poe şi apoi o gargară în limbaj gimnazial din anii '20 — în timp ce coboram sub lumina stelelor panta acoperită de iarbă. Am ajuns pe drum şi ne îndreptam spre zidul întunecat al 28
pădurii. Intre timp biata doamnă Madeline murise si tînărul domn Usher rătăcea încoace şi încolo printre tapiserii şi mucegai într-o stare de nebunie incipientă. Şi nu-i de mirare! „Nu ţi-am spus oare că
simţurile mele sînt foarte ascuţite?" — declamă Ruth înfiorată. „— îţi spun acum c-am auzit cele dintîi mişcări; slabele ei mişcări în golul sicriului. Le-am auzit — sînt multe, multe zile de atunci" . . -l în jurul nostru întunericul se îndesise şi deodată
copacii s-au aplecat asupra noastră mistuindu-ne îix noaptea de două ori mai întunecoasă a pădurii.
Deasupra capului, prin acoperişul de frunze, mai răz-bătea din cînd în cînd licărul crenelat al unei în-tunecimi mai pale, mai albastre, iar din ambii pereţi ai tunelului se deschideau ici şi colo goluri misteri-oase de crepon sumbru în culoarea cenuşii şi a ar-gintului înnegrit. Şi ce miasmă de putregai! Ce răceală umedă ni se lăsă pe obraji! Parcă întreaga fantezie a lui Poe s-ar fi preschimbat într-o realitate sepulcrală.
Părea că păşisem în cavoul familiei Usher. — Şi apoi deodată, spuse Ruth, deodată se auzi un zăngă-
nit metalic, la fel ca atunci cînd scapi o tingire pe o pardoseală de piatră, dar oarecum înăbuşit, ca şi cum ar fi venit de la o mare adîncime, căci vezi dumneata, sub casă exista o pivniţă uriaşă unde era îngropată întreaga familie. Şi după o clipă iată acolo, la uşă — figura impunătoare, înfăşurată în linţoliu a doamnei Madeline de Usher. Straiele-i albe erau mînjite cu sînge, căci se luptase o săptămînă întreagă să iasă din sicriu, fiindcă bineînţeles fusese înmormîntată de vie. Cu multă lume se întîmplă la fel,
! Edgar Allen Poe, Prăbuşirea casei Usher. în româneşte de Ion Vinea.
29
ţinu Ruth să explice. De aceea e recomandabil să
treci în testament — „nu mă îngropaţi pînă ce nu mi-aţi atins tălpile picioarelor cu un fier înroşit.
Dacă nu mă trezesc, OK, daţi-i drumul cu înmormîntarea". Cu doamna Madeline n-au făcut aşa; ea nu era decît într-o stare cataleptică şi apoi s-a trezit în sicriu. Cît despre Roderick, el o auzise în toate zilele acelea, dar, dintr-un motiv sau altul, n-a pomenit nimic despre asta. Şi cum era acolo, înfă-
şurată toată în alb, pătată cu sînge, legănîndu-se încoace şi încolo pe prag, şi apoi, scoţînd cel mai înfricoşător ţipăt, căzu peste el; la rîndu-i, ţipă şi el şi.. .
Insă chiar în acel moment izbucni zarvă în sub-arboretul invizibil. O enormă arătare neagră se des-prinse din întuneric îndreptîndu-se spre drum chiar în faţa noastră. Ţipătul lui Ruth a fost cît cel al doamnei Madeline şi al lui Roderick luate împreună.
Mă înhaţă de mînă şi-şi ascunse faţa după braţul meu. Arătarea sforăi. Ruth ţipă iar. Urmă alt sforăit şi apoi tropăitul unor copite ce se îndepărtau.
— Nu-i decît un cal rătăcit, i-am spus. Dar picioarele n-o mai ţineau şi dacă n-aş fi prins-o lăsînd-o încetişor pe iarbă, ar fi căzut. Se aşternu o tăcere ne-sfîrşită.
— Cînd te-ai săturat de şezut în ţărînă, i-am spus ironic, ne-am putea vedea de drum.
— Ce-ai fi făcut dacă ar fi fost o stafie? mă întrebă ea într-un tîrziu.
— Aş fi luat-o la goană şi m-aş fi întors cînd totul ar fi fost terminat.
— Ce vrei să spui cu „totul ar fi fost terminat", mă întrebă ea.
30
— Păi ştii ce se întîmplă cu oamenii care dau de stafii, i-am răspuns. Fie că mor pe loc de frică, fie că
li se albeşte părul şi înnebunesc. Dar în loc să rîdă, cum intenţionasem s-o fac, Ruth îmi spuse că eram o bestie, şi izbucni în plîns. Cheagul întunecat pe care calul, Poe şi propria sa fantezie îl cristalizaseră
din soluţia ei de sentimente era mult prea preţios pentru a se putea despărţi uşor de el. Ştii acadelele acelea enorme pe care copii le ling cit ziua e de mare?
Ei bine, la fel era şi cu teama ei — ceva din care să sugă toată ziua; şi voia să profite cît mai mult de ea, sugînd totul pînă la capătul delicios de amar îmi trebui aproape o jumătate de oră s-o pun iar pe picioare şi s-o fac să-şi revină. Am ajuns acasă după
ora la care se culca de obicei, şi Ruth se duse direct în camera ei. Mi-era teamă că va avea coşmaruri Nici vorbă. A dormit buştean, iar dimineaţa a coborît să ia micul dejun, veselă ca o ciocîrlie. însă o ciocîrlie care-l citise pe Poe, o ciocîrlie pe care o interesau viermii.
După dejun am ieşit la vînătoare de omizi şi am făcut o descoperire formidabilă — o larvă uriaşă de molie avînd desene verzi şi albe şi un corn la ca-pătul posterior. Ruth o înţepă cu un pai şi biata de ea se îndoi într-o parte şi alta, într-un paroxism de furie şi teamă neputincioasă.
— Se zvîrcoleşte, se zvîrcoleşte, începu ea să cîn-te în culmea bucuriei; „Se zbate, se zbate-n frigul morţii, cad mintii rină pe rînd, şi îngerii plîng vă-
zîndu-i colţii de sînge sîngerînd."1
1 Edgar Allan Poe, Viermele biruitor. In româneşte de Dan Botta.
31
Dar de astă dată cristalul de teamă nu întrecea în mărime diametrul unui inel de logodnă în va-loare de douăzeci de dolari. Gîndul morţii şi corup-
ţiei pe care îl savurase în noaptea precedentă, de dragul amărăciunii sale intrinsece, nu mai era acum decît un condiment, o mirodenie menită să mă-
rească gustul de viaţă şi să-l facă mai îmbătător.
— Colţi sîngerînd, repetă ea, dînd viermelui verde un alt bobîrnac. Colţi sîngerînd... şi apoi, în-tr-o revărsare de bună dispoziţie, începu să cînte cît o ţinea gura, „Dacă tu ai fi singura fată din lume".
In treacăt fie spus, adăugă Rivers, cît de grăitor e faptul că acel cîntec penibil răsare pe ne-gîndite ca produs auxiliar al fiecărui masacru în masă! A fost inventat în timpul primului război mondial, reînviat în al doilea, şi încă mai era fre-donat sporadic în timpul măcelului din Coreea. Ultimul cuvînt în sentimentalism însoţeşte ultimele cuvinte în machiavellica politică a forţei şi violen-