ţei fără discriminare. Trebuie să fii recunoscător că aşa ceva se întîmplă? Sau e ceva menit să-ţi a-dîncească disperarea legată de rasa umană? Zău, nu ştiu -— dar tu?
Am clătinat din cap. — Şi cum îţi spuneam, re-luă el, a început să cînte „Dacă tu ai fi singura fată din lume", schimbă al doilea vers în „şi eu aş fi colţi sîngerînd", apoi lăsă totul baltă şi se aruncă asupra lui Grampus, prepelicarul ei, dar acesta îi scăpă şi o luă la goană cît îl ţineau picioarele, prin păşune, cu Ruth pe urmele sale. I-am urmat la pas şi, cînd în sfîrşit am ajuns-o din ur-mă, era aşezată pe un dîmb, în timp ce Grampus gîfîia la picioarele ei. Stătea cu faţa în bătaia vîn-32
tului ca o Victorie din Samotrace1 în miniatură, cu părul descoperindu-i faţa mică îmbujorată, cu fus-ta-i scurtă adunată la spate şi fluturînd ca un steag, cu bluza de bumbac lipită de curentul de aer pe trupul ei subţire, aproape tot atît de plat şi de băieţesc ca al lui Timmy. Ţinea ochii închişi, iar buzele i se mişcau într-o rapsodie sau invocare neauzită. Clinele îşi întoarse capul în timp ce mă apro-piam şi bîţîi din coada lui ciuntită; dar Ruth era prea epuizată pentru a mă auzi. Ar fi fost un sacri-legiu s-o conturb, aşa că m-am oprit la cîţiva yarzi depărtare şi m-am aşezat în linişte pe iarbă. Pe cînd o priveam, un zîmbet de beatitudine îi întredeschise buzele şi toată faţa îi strălucea parcă de o lumină interioară. Deodată expresia i se schimbă; scoase un ţipăt uşor, deschise ochii şi se uită în jur înmărmurită de frică.
—
John! mi se adresă ea mulţumită că mă vede, apoi alergă şi se lăsă în genunchi lîngă mine. Sînt aşa de bucuroasă că eşti aici. Şi e şi bătrînul Grampus ... Era gata să cred . . . Tăcu şi-şi pipăi cu ară-
tătorul drept vîrful nasului, buzele şi bărbia. Arăt la fel? mă întrebă ea.
—
La fel, am asigurat-o eu, chiar prea la fel.
Se porni pe rîs, nu atît din amuzament cît din uşurare.
— Eram aproape dusă, mărturisi ea.
— Dusă, unde? am întrebat-o.
—
Nu ştiu, spus ea clătinînd din cap. E din pri-cina vîntului care sufla, luîndu-mi totul din minte —
pe dumneata, pe Grampus şi pe toţi ceilalţi de a-1 Celebră statuie (astăzi la Louvre) a zeiţei Nike (Victoria, in mitologia romană), zeiţa victoriei, ridicată în insula gre-cească Samotrace din Marea Egee.
33
o — Geniul şi zeiţa
casă, de la şcoală, toate cîte le ştiu sau de care mi-a păsat vreodată. Totul era dus de vînt şi nu mai rămăsese nimic în afară de vînt şi de sentimentul că trăiesc, două bucurii care se contopeau şi se duceau şi ele. Dacă m-aş fi lăsat, nu m-aş mai fi oprit. Aş fi trecut munţii şi, străbătînd oceanul, aş fi pătruns poate într-una din văgăunile acelea negre dintre stelele ce le priveam noaptea trecută.
Se înfiora. Crezi că aş fi murit? mă întrebă ea. Sau poate aş fi trecut într-o stare cataleptică făcîndu-i pe toţi să creadă că sînt moartă şi apoi m-aş fi trezit în sicriu.
Revenise iarăşi la Edgar Allen Poe. In ziua ur-mătoare îmi arătă o probă lamentabilă de poezie neizbutită, în care teroarea nopţii şi extazul dimineţii fuseseră reduse la familiarele tăceri şi dureri din rimele ei. Ce prăpastie există între impresie şi expresie. Asta-i ironia sorţii — să ai trăiri shakes-peareane şi (exceptînd şansa de una la un bilion cînd întîmplarea te face Shakespeare) să vorbeşti despre ele ca vînzătorii de automobile, adolescenţii sau profesorii de colegiu. Practicăm alchimia pe dos
•— atingem aurul şi-l prefacem în plumb; atingem liricul pur al experienţei şi-l prefacem în echivalente verbale de măruntaie şi lături.
— Nu eşti cumva excesiv de optimist în evalu-area experienţei? l-am întrebat. Poţi spune că-i întotdeauna atît de aurie şi poetică?
— De aur în mod intrinsec, insistă Rivers. Poetică prin însăşi natura ei esenţială. Dar, bineînţeles, dacă eşti destul de mult scufundat în mărun-taiele şi lăturile ce-ţi sînt servite de putregaiurile opiniei publice, automat vei tinde să-ţi poluezi im-presiile pînă la sursă; vei re-crea lumea în imagi-34
nea propriilor tale noţiuni — şi desigur că propriile tale noţiuni sînt noţiunile tuturor celorlalţi. Astfel lumea în care trăieşti va consta din cei mai mici numitori comuni ai culturii locale. Dar poezia adevărată există întotdeauna — întotdeauna, insistă el.
— Chiar şi pentru vîrstnici?
— Da. Chiar şi pentru ei. Bineînţeles, cu condi-
ţia să-şi redobîndească inocenţa pierdută.
— Şi pot să te întreb dacă reuşeşti vreodată?
— Crede-mă sau nu, uneori reuşesc, răspunse Rivers. Sau poate ar fi mai drept să spun că mi se întîmplă uneori. Mi s-a întîmplat ieri bunăoară, în timp ce mă jucam cu nepotul meu. De la o clipă
la alta — plumbul s-a transformat în aur, solem-nele lături profesorale — în poezie, acea poezie care a fost tot timpul, clipă de clipă, viaţa mea la familia Maartens.
— Incluzînd clipele din laborator?
— Acelea se numărau printre cele mai izbutite clipe, răspunse el. Clipe de lucrări teoretice, clipe petrecute în jonglerii cu tot felul de experimente ingenioase, clipe de discuţii şi dispute. Totul nu era decît pură poezie idilică, luată parcă din Teo-crit1 şi Virgiliu. Patru tineri cu doctorat în rolul ajutoarelor ciobanului, avîndu-l pe Henry drept patriarh, învăţîndu-i pe tineri trucurile meşteşugu-lui său, împrăştiind perle de înţelepciune, spunînd poveşti interminabile despre noul panteon al fizicii teoretice. Atingea corzile lirei şi vorbea, trecînd de la una la alta, despre metamorfozarea Masei legate 1 Teocrit (sec. III î.e.n.), poet grec, originar din Sicilia. A făcut parte din pleiada poeţilor alexandrini.
35
de pâmînt în Energie cerească. Cînta iubirile deznădăjduite ale Electronului pentru Nucleu. Vorbea piţigăiat despre cuante făcînd vagi aluzii la misterele Nedeterminării. Era idilic. Adu-ţi aminte că era pe vremea cînd, fizician fiind, nu aveai sentimentul culpabilităţii; pe vremea cînd încă era posibil să
lucrezi pentru o glorie supremă. Acum nu-ţi mai e lăsată nici mîngîierea autodecepţiei. Eşti plătit de Marină şi urmărit de F.B.I. Nu-ţi îngăduie nici mă-
car o clipă să uiţi la ce serveşti. Ad major era Dei gloriam? Nu fi idiot! Ad major era hoviinis degrada-tionem1 — pentru asta lucrezi. Dar în 1921 maşinile infernale erau încă de domeniul viitorului. In 1921 eram doar o mînă de inocenţi teocritieni, bucurîndu-ne de cea mai plăcută formă a unei distracţii ştiinţifice pure. Şi cînd se termina distrac-
ţia în laborator, îl duceam pe Henry acasă cu Maxwell-ul şi urmau alt fel de distracţii. Uneori erau dificultăţile lui Timmy cu regula de trei simple.
Alteori era Ruth care pur şi simplu nu vedea de ce pătratul ipotenuzei trebuie să fie întotdeauna egal cu suma pătratelor catetelor. In cazul acesta, da; era gata să recunoască. Dar de ce de fiecare dată? Erau chestiuni care-l priveau pe tatăl lor.
Dar Henry trăise atît de mult în lumea matematici-lor superioare, că uitase să facă o adunare; şi dacă
îl interesa Euclid, era numai pentru că exemplul clasic de raţionament bazat pe un cerc vicios era legat de acesta. După cîteva minute de discuţie din cale afară de confuză, marele om se plictisea şi se făcea încetişor nevăzut, lăsîndu-mă pe mine să re-4 Spre mai marea glorie a lui Dumnezeu? .