Mă simt ușurată că viața noastră se poate întoarce la un anume echilibru local. Simone pare să fi suportat fără dificultate lungile perioade petrecute în rezervor, însă nu-mi vine să cred că o asemenea experiență nu va lăsa nici o urmă asupra unui copilaș. Pentru ea e important să ne restabilim un program zilnic.
În momentele în care sunt singură, mă gândesc adesea la halucinațiile vii din primele zece zile petrecute în rezervor. Trebuie să recunosc că n-am fost încântată când, în cele din urmă, am suportat mai multe „zone crepusculare” de privare senzorială totală fără ca modelele colorate, sălbatice și imaginile incoerente să-mi inunde mintea. Pe atunci începusem să-mi fac griji cu privire la sănătatea mea mintală și, o spun cu toată sinceritatea, eram deja mai mult decât „copleșită”. Cu toate că halucinațiile au încetat brusc,
amintirea forței acelor viziuni mă făcea să fiu prudentă de fiecare dată când, în ultimele săptămâni, se stingeau luminile din plafonul rezervorului.
După acele prime zece zile, am mai avut doar o viziune — și, de fapt, s-ar putea să fi fost doar un vis plin de viață în timpul unei perioade normale de somn. În ciuda faptului că imaginea respectivă n-a fost tot atât de precisă precum cele dinainte, am reținut toate detaliile datorită asemănării ei cu una dintre secvențele halucinante pe care le-am trăit când mă aflam, anul trecut, în fundul puțului.
În acest ultim vis, sau viziune, mă aflam cu tata la un concert în aer liber într-un loc necunoscut. Pe scenă era un singur bătrân cu chip oriental, care cânta la un instrument ciudat cu coarde. Spre deosebire de viziunea din fundul puțului, eu și tata nu ne-am transformat în păsărele și n-am plecat în zbor spre Chinon, în Franța. De data aceasta, corpul tatei a dispărut complet, rămânându-i doar ochii. În câteva secunde, au mai apărut cinci perechi de ochi, formând un hexagon în aer, deasupra mea. Am recunoscut imediat ochii lui Omeh, și pe-ai mamei, dar celelalte trei perechi îmi erau necunoscute. Ochii din vârfurile hexagonului mă priveau lung, fără să clipească, de parcă încercau să-mi comunice ceva. Chiar înainte ca muzica să înceteze, am auzit un singur sunet, distinct. Mai multe glasuri au rostit simultan cuvântul „Pericol”.
Care era originea halucinațiilor mele și de ce, dintre noi trei, numai eu aveam parte de ele? Richard și Michael au suferit de asemenea privațiuni senzoriale și amândoi au recunoscut că „înaintea ochilor” le-au plutit niște modele bizare, dar la nici unul imaginile nu au fost vreodată coerente. Dacă, după cum am presupus noi, ramanii ne-au injectat substanțe chimice, folosind firele subțiri ce se încolăceau în jurul nostru, pentru ca să ne ajute să dormim în împrejurările nefamiliare, de ce am fost singura care am reacționat prin astfel de viziuni fantastice?
Richard și Michael cred că răspunsul ar fi simplu: eu sunt o „persoană labilă la droguri, cu o imaginație hiperactivă”. În ceea ce îi privește, asta-i toată explicația. Nu aprofundează subiectul și, cu toate că sunt politicoși când eu ridic semnele corecte de întrebare legate de „călătoriile” mele, nici măcar nu mai par interesați. Aș fi putut să mă aștept la vreun gen de răspuns din partea lui Richard, dar de la Michael categoric nu.
În realitate, până și previzibilul nostru general O'Toole n-a fost în întregime el însuși de când am început etapele din rezervor. Era limpede că-l preocupau alte probleme. Abia azi dimineață am obținut o mică licărire a ceea ce se petrece în mintea lui.
După ce l-am sâcâit mai multe minute cu întrebări prietenești, în cele din urmă a spus încet:
— Fără s-o recunosc în mod conștient, la fiecare nou salt al științei l-am redefinit și reîngrădit pe Dumnezeu. Reușisem să integrez în catolicismul meu conceptul de ramani, dar prin asta n-am făcut decât să lărgesc puțin definiția limitată pe care o dau Lui. Acum, când mă aflu la bordul unei nave spațiale automate, călătorind cu viteze ce țin de teoria relativității, înțeleg că trebuie să-L descătușez total pe Dumnezeu. Abia atunci poate fi El ființa supremă dintre toate particulele și procesele din Univers.
Dezideratul vieții mele în viitorul apropiat se află la cealaltă extremă. Richard și Michael se concentrează asupra unor idei profunde, Richard în domeniul științei și tehnicii, Michael în lumea spiritului. Cu toate că savurez întru totul ideile stimulatoare emise de amândoi în căutările lor separate a adevărului, cineva trebuie să acorde atenție sarcinilor traiului zilnic. La urma urmelor, toți trei avem responsabilitatea pregătirii pentru viața de adult a singurului membru al generației viitoare. S-ar putea ca sarcina de a fi principalul părinte să-mi revină întotdeauna mie.
Este o responsabilitate pe care mi-o asum cu bucurie. Când Simone îmi zâmbește radios în timpul unei pauze de supt, nu mai meditez la halucinațiile mele, nu mai contează atât de mult dacă există sau nu Dumnezeu, și faptul că ramanii au pus la punct o metodă de folosire a apei drept combustibil nuclear nu mai are o însemnătate covârșitoare. În clipa aceea, singurul lucru important este că sunt mama lui Simone.
31 IULIE 2201
În Rama a venit fără doar și poate primăvara. Dezghețul a început de îndată ce manevra s-a încheiat. La momentul respectiv, temperatura la suprafață atinsese douăzeci și cinci de grade sub zero și începuserăm să ne facem griji privitor la cât de mult putea să scadă înainte ca sistemul de termoreglare din adăpost să fie solicitat până la limită. De atunci, temperatura a crescut constant cu aproape un grad pe zi și, în ritmul ăsta, peste alte două săptămâni vom trece pragul de îngheț.
Acum suntem în afara sistemului solar, în vidul aproape perfect care umple imensele goluri dintre stelele învecinate. Soarele nostru continuă să fie obiectul dominant de pe cer, dar nici una dintre planete nu e vizibilă. De două-trei ori pe săptămână, Richard cercetează datele telescopice în căutarea vreunui semn al cometelor din norul Oort, dar până acum n-a văzut nimic.
De unde provine căldura care încălzește interiorul vehiculului nostru? Inginerul nostru șef, chipeșul astronaut Richard Wakefield, a avut o explicație rapidă când Michael i-a pus ieri întrebarea asta.
— Același sistem nuclear care a asigurat uriașa schimbare de viteză probabil că acum generează căldura. Presupun că Rama are două regimuri operaționale diferite. Când se află în vecinătatea unei surse de căldură, de tipul unei stele, își închide toate sistemele primare, inclusiv propulsia și controlul termic.
Atât eu cât și Michael l-am felicitat pentru explicația extrem de plauzibilă.
— Rămân totuși multe întrebări, am spus eu. De ce, de exemplu, are două sisteme tehnologice separate? Şi de ce-l închide pe cel primar?
— Aici nu pot decât să fac speculații, a răspuns Richard cu surâsul lui obișnuit. Poate că sistemul primar necesită reparații periodice, care pot fi realizate numai când există o sursă externă de căldură și energie. Ai văzut cum diverșii bioți întrețin suprafața lui Rama. Poate că mai există un grup de bioți care se ocupă cu întreținerea sistemelor primare.
— Eu am altă idee, a intervenit Michael. Crezi că suntem meniți să ne aflăm la bordul acestei nave spațiale?
— Ce vrei să spui? a întrebat Richard, încruntându-se nedumerit.
— Crezi că-i o întâmplare faptul că ne aflăm aici? Sau, date fiind toate probabilitățile și natura speciei noastre, s-a dorit ca unii membri ai rasei umane să se afle în Rama în acest moment?