— În regulă, iubitule, încuviință femeia. Înțeleg, dar cineva trebuie să rămână cu familia. Şi să-l înfrunte pe Nakamura, chiar dacă fără speranță. Nu trebuie să ne supunem tiraniei lui.
Trecuseră trei ore de la finalul ratat al nunții lui Ellie. Panica bântuia întreaga colonie. Televiziunea tocmai raportase că cinci-șase bioți înnebuniseră simultan și că unsprezece dintre cei mai de vază cetățeni ai Noului Eden fuseseră uciși. Din fericire, biotul Kawabata care susținea concertul din Vegas eșuase în atacul său asupra lui Ian Macmillan, candidat la funcția de guvernator, și a reputatului industriaș Toshio Nakamura…
— Aiurea! pufnise Richard când urmărise știrile. Asta-i altă parte a planului lor.
Era convins că întreaga acțiune fusese plănuită și orchestrată de tabăra lui Nakamura. Mai mult, nu avea nici un dubiu că el și Nicole fuseseră ținte potențiale. Avea certitudinea că evenimentele zilei urmau să aibă ca rezultat un Nou Eden cu totul diferit sub controlul lui Nakamura, avându-l ca guvernator-marionetă pe Macmillan.
— N-ai vrea, cel puțin, să-ți iei la revedere de la Patrick și Benjy? întrebă Nicole.
— Mai bine nu. Nu pentru că nu-i iubesc, ci fiindcă mi-e teamă că m-ar putea determina să mă răzgândesc.
— Ai de gând să folosești ieșirea de urgență?
— Da. Nu mi s-ar permite să ies pe drumul normal. În timp ce el își verifica echipamentul de scufundător,
femeia intră în cabinet.
— Tocmai s-a anunțat că în toată colonia oamenii își distrug bioții. Unul dintre coloniștii intervievați a spus că toate crimele în masă fac parte dintr-un complot extraterestru.
— Grozav! mormăi Richard posac. Propaganda a început deja.
Împacheta mâncare și apă cât credea că putea duce fără să-i fie greu. Când termină, o strânse la piept pe Nicole și o ținu acolo mai bine de un minut. Amândoi aveau lacrimi în ochi.
— Ştii unde te duci? întrebă ea încetișor.
— Mai mult sau mai puțin, răspunse Richard stând în pragul ușii din spate. Nu-ți spun, firește, ca să nu poți să fii implicată…
— Înțeleg.
Amândoi auziră ceva în fața casei și Richard țâșni în curtea din spate.
Trenul spre Lacul Shakespeare nu funcționa. Biotul Garcia care condusese un tren anterior pe aceeași rută fusese distrus de un grup de coloniști furioși și întregul sistem era blocat. Richard porni pe jos spre țărmul estic al Lacului Shakespeare.
În timp ce înainta cărând echipamentul greu de scufundător și ranița, avu senzația că era urmărit. De două ori i se păru că vede pe cineva cu coada ochiului, dar când se opri și se uită în jur, nu văzu nimic. În cele din urmă, ajunse la lac. Era trecut de miezul nopții. Aruncă o ultimă privire spre luminile coloniei și începu să-și pună echipamentul de scufundare. Sângele îi îngheță când un Garcia ieși din tufe, în timp ce el se dezbrăca.
Se așteptă să fie ucis. După câteva secunde lungi, Garcia întrebă:
— Sunteți Richard Wakefield?
Richard nu se clinti și nici nu spuse ceva. În cele din urmă, biotul spuse:
— Dacă da, vă aduc un mesaj de la soția dumneavoastră. Spune că vă iubește și Dumnezeu să vă aibă în pază.
Bărbatul inspiră lung și lent.
— Spune-i că și eu o iubesc, rosti el.
PROCESUL
1
În porțiunea cea mai adâncă a Lacului Shakespeare exista o intrare într-un canal subacvatic care trecea atât pe sub satul Beauvois cât și pe sub zidul habitatului. În timpul proiectării Noului Eden, Richard, care avusese multă experiență practică în construcții pentru situații neprevăzute, accentuase importanța unei ieșiri de urgență din colonie.
— Pentru ce v-ar trebui? întrebase Vulturul.
— Nu știu, răspunse Richard, dar în viață apar deseori situații neprevăzute. Un proiect tehnic de calitate prevede întotdeauna protecție pentru asemenea cazuri.
Richard înotă cu grijă prin tunel, încetinind la fiecare câteva minute ca să-și verifice provizia de aer. Când ajunse la capăt, trecu printr-o serie de ecluze și, în cele din urmă, ieși într-un pasaj subteran uscat. Merse o sută de metri, după care își scoase echipamentul de scufundător și-l depozită la marginea tunelului. Când ajunse la ieșire, care se afla în capătul estic al zonei închise ce includea ambele habitate din Semicilindrul Nordic al lui Rama, își scoase jacheta termică din rucsacul impermeabil.
Cu toate că-și dădea seama că nimeni nu putea ști unde se afla el, deschise cu mare precauție trapa rotundă din plafonul pasajului. După aceea, ieși în Câmpia Centrală. Până aici e bine, oftă. ușurat. Acum urmează planul B.
Rămase patru zile în estul câmpiei. Folosindu-și binoclul mic dar excelent, putea să vadă luminile ce indicau activitățile din jurul centrului de control, din regiunea Avalon, sau din locul de sondare al celui de al doilea habitat. După cum anticipase, timp de o zi sau două, în regiunea dintre habitate apărură echipe de cercetare, dar numai una veni în direcția lui și nu-i fu greu s-o evite.
Ochii i se acomodaseră tot mai mult la ceea ce crezuse că era bezna totală din Câmpia Centrală. De fapt, datorită suprafețelor reflectante ale lui Rama exista o cantitate mică de lumină. Richard presupuse că sursa sau sursele de lumină se aflau în Semicilindrul Sudic, de cealaltă parte a zidului îndepărtat al celui de al doilea habitat.
Regreta că nu poate să zboare, astfel încât să fie în stare să se înalțe peste ziduri și să se miște liber în vastitatea lumii cilindrice. Însăși existența nivelurilor scăzute de lumină reflectată îi stârnea interesul față de restul lui Rama. Oare mai există un Ocean Cilindric la sud de bariera zidului? Oare New York mai există încă sub formă de insulă în oceanul acela? Şi dacă în Semicilindrul Sudic exista o regiune mai mare chiar și decât cea care conținea cele două habitate din nord?
În a cincea zi după evadare, Richard se trezi dintr-un vis deosebit de tulburător despre tatăl lui și porni în direcția a ceea ce numea acum habitatul aviar. Își modificase programul de somn, pentru a fi opus ciclului diurn din Noul Eden, așa că ora din colonie era în jur de 19. Cu siguranță, toți oamenii care lucrau în locul de sondare își terminaseră munca pe ziua respectivă.
Când ajunse la o jumătate de kilometru de deschizătura din zidul habitatului aviar, Richard se opri și verifică, folosindu-se de binoclu, absența oricăror oameni în zonă. Apoi îl trimise pe Falstaff să abată atenția paznicului biot al locului.
Nu știa cât de uniform era pasajul spre al doilea habitat. Acasă, desenase pe podeaua biroului său un pătrat cu latura de optzeci de centimetri și se convinsese că ar fi putut să se târască prin el. Dar dacă dimensiunea pasajului era inegală? Voi afla destul de curând, își spuse în timp ce se apropia de habitat.
În deschizătura din zid fusese reintrodus un singur set de cabluri și instrumente, așa că nu-i fu greu să le scoată. Şi misiunea lui Falstaff se soldase cu succes — Richard nici nu-l văzu, nici nu-l auzi pe biotul paznic. Aruncă ranița în deschizătură, apoi încercă să intre el însuși. Era imposibil. Își scoase întâi jacheta, apoi cămașa, pantalonii și pantofii. Purtând doar lenjerie de corp și șosete, abia încăpea în pasaj. Își legă hainele laolaltă într-o bocea, le fixă de partea laterală a raniței și le împinse prin deschidere.
Târâșul fu foarte anevoios. Richard înainta centimetru cu centimetru, târându-se pe burtă, sprijinindu-se în mâini și în coate și împingând rucsacul. La fiecare mișcare, își julea corpul de pereți și plafon. După cincisprezece metri se opri, căci începuse să obosească. Celălalt capăt era la o distanță de aproape patruzeci de metri.