Lumina dispăru după patru ore și Richard rămase iar pe întuneric în mijlocul peretelui vertical. Verifică termometrul, inclusiv baza sa istorică de date. Temperatura nu variase cu mai mult de jumătate de grad de la 26 °C de când intrase în habitat, Un control termic impresionant, își spuse. Dar de ce atât de stringent? De ce să folosești atât de multe resurse energetice, ca să menții o temperatură constantă?
Pe măsură ce întunericul se prelungea, Richard începu să se neliniștească. Deși își relaxa cu regularitate fiecare set de mușchi, sprijinindu-se pe rând în diferite moduri, epuizarea i se instala treptat în corp. Era timpul să se gândească să facă ceva. Cu reținere, hotărî că ar fi fost o prostie să abandoneze coarda și să coboare spre șanțul cu apă. Oricum, ce voi face când ajung acolo? Să-l traversez înot? Şi pe urmă? Tot va trebui să mă întorc dacă nu găsesc imediat hrană.
Începu să urce încet spre hublou. Pe la jumătatea drumului către ieșire, în timp ce se odihnea, i se păru că aude ceva foarte slab în dreapta. Se opri și, cât mai silențios, strecură mâna în rucsac după receptor. Mișcându-se încetișor, dădu volumul la maxim și-și puse căștile. La început nu auzi nimic, dar, după câteva minute, prinse un sunet venind de sub el, dinspre șanț. Îi fu imposibil să identifice cu exactitate ce anume auzea — puteau fi mai multe bărci care înaintau pe apă — , dar nu exista nici un dubiu că acolo, jos, se desfășura o activitate.
Oare ce se auzea din nou în dreapta lui — un ușor fluturat de aripi? Richard strigă brusc cât îl țineau plămânii, apoi se opri la fel de subit Fâlfâitul aripilor se stinse repede, dar preț de o secundă sau două fu inconfundabil.
Richard exulta.
— Ştiu că sunteți acolo! strigă el cu bucurie. Ştiu că mă urmăriți.
Richard își făcu un plan. Ştia că era o tentativă riscantă, dar în mod clar era mai bună decât nimic. Își verifică mâncarea și apa, se asigură că-i ajungeau o vreme și trase adânc aer în piept. Acum ori niciodată, își spuse.
Începu coborârea fără să se bazeze pe coardă pentru a se susține. Îi era mai greu așa, dar se descurca. Când ajunse la capătul corzii, o desfăcu din jurul său și îndreptă lumina lanternei în josul peretelui. Atât cât putea vedea, existau o mulțime de intrânduri în zid. Continuă să coboare cu grijă, recunoscând în sinea sa că-i era frică. De mai multe ori i se păru că aude în căști bătăile propriei sale inimi.
Dacă nu mă înșel, voi avea tovărășie jos, gândi el deplasându-se în ceață. Umezeala îngreuna și mai mult coborârea. O dată alunecă și fu cât pe ce să cadă, dar reuși să se agațe la timp de perete. Se opri într-un loc unde intrândurile de care se ținea cu mâinile și în care își proptea picioarele erau neobișnuit de solide. Estimă că se afla la cincizeci de metri deasupra șanțului cu apă. Acum am să aștept până voi auzi ceva. Vor trebui să vină mai aproape în ceață.
La scurt timp, auzi din nou aripile. De data asta se părea că erau doi aviari. Rămase pe loc mai bine de o oră, până când ceața începu să se destrame. Auzi de mai multe ori bătăile din aripi ale celor care-l supravegheau.
Avusese de gând să aștepte până se făcea din nou lumină, pentru a coborî până la apă, dar când ceața se risipi și lumina tot nu apăru, începu să-și facă griji. Se decise să coboare pe întuneric. La zece metri deasupra șanțului, auzi din nou zgomot de aripi. Două minute mai târziu, interiorul habitatului aviar era din nou luminat.
Richard nu pierdu timpul. Planul său era simplu. Bazându-se pe zgomotul de bărci pe care îl auzise în beznă, presupusese că în șanțul cu apă se întâmpla ceva vital pentru aviari sau locuitorii cilindrului maro. Altfel de ce continuaseră activitatea, știind că el ar fi putut s-o audă? Dacă ar fi amânat-o măcar pentru câteva ore, aproape sigur el ar fi plecat din habitat.
Avea intenția să intre în apă. Dacă aviarii se simt amenințați în vreun fel, vor reacționa cumva, judecă el. Dacă nu, voi începe imediat urcușul și mă voi întoarce în Noul Eden.
Înainte de a-și da drumul în apă, își scoase pantofii și-i băgă în rucsacul impermeabil. Cel puțin nu aveau să fie uzi, dacă trebuia să escaladeze zidul pentru a ieși. Câteva secunde mai târziu, imediat ce piciorul său atinse apa, o pereche de aviari zbură spre el din locul în care stătuse ascunsă în regiunea verde, direct peste șanț.
Aviarii erau foarte agitați. Scoteau sunete repezi și nedeslușite, țipau și se purtau de parcă aveau de gând să-l sfâșie pe Richard cu ghearele. Bărbatul era atât de mulțumit că planul său funcționase, încât practic le ignoră manifestarea. Aviarii se rotiră deasupra lui și încercară să-l alunge înapoi spre perete. Richard călca apa și-i studia cu atenție.
Cei doi difereau de cei pe care el și Nicole îi întâlniseră în Rama II. Aveau de asemenea un înveliș de catifea, dar purpurie, iar singurul inel din jurul gâturilor lor era negru. De asemenea, erau mai mici (Poate că sunt mai tineri, gândi Richard) decât cei precedenți și mult mai agitați. Unul dintre ei îi atinse chiar obrazul cu gheara, când el nu se mișcase suficient de repede înspre perete.
În cele din urmă, Richard urcă pe perete, ieșind foarte puțin din apă, dar asta nu păru să-i mulțumească pe aviari. Aproape imediat cele două păsări începură să zboare în cercuri strânse în susul peretelui, indicându-i că voiau ca el să urce. Când nu se mișcă, aviarii deveniră tot mai agitați.
— Vreau să merg cu voi, spuse Richard arătând spre cilindrul maro din depărtare.
De fiecare dată când repeta gestul, uriașele creaturi țipau și scoteau sunete repezi și nedeslușite, apoi zburau în direcția hubloului.
Aviarii deveneau tot mai supărați și Richard își făcu griji că s-ar fi putut să-l atace. Brusc, îi veni o idee. Dar oare îmi pot aminti codul de intrare? se întrebă emoționat. Au trecut atâția ani de atunci!
Când băgă mâna în rucsac, aviarii se îndepărtară imediat.
— Asta dovedește că picioroangele sunt într-adevăr observatorii voștri electronici, spuse el cu glas tare, deschizând mult iubitul său calculator portabil. Cum altfel ați putea ști că oamenii ar putea avea arme în asemenea rucsacuri?
Apăsă cinci litere pe tastatură, apoi zâmbi larg când apăru afișajul.
— Veniți încoace, spuse făcându-le semn cu mâna celor două păsări uriașe care se retrăseseră până aproape de marginea cealaltă a șanțului. Veniți încoace, am ceva să vă arăt.
Ridică monitorul și afișă imaginea grafică complexă pe care o folosise, cu mulți ani în urmă în Rama II, pentru a-i convinge pe aviari să-i poarte pe el și pe Nicole peste Oceanul Cilindric. Imaginea reprezenta trei aviari purtând două siluete umane peste o întindere de apă în niște hamuri. Cele două creaturi se apropiară cu prudență. Asta e! își spuse emoționat Richard. Veniți încoace și uitați-vă bine.
3
Richard nu știa exact de când trăia în camera întunecată. Pierduse noțiunea timpului la scurt timp după ce i se luase rucsacul. Programul lui fusese același, zi după zi. Dormea în colțul camerei. De câte ori se trezea, fie dintr-o moțăială, fie dintr-un somn lung, din coridor intrau doi aviari și-i dădeau să mănânce un pepene-mană. Ştia că ei intrau pe ușa încuiată din capătul coridorului, dar dacă el încerca să se strecoare în apropierea ușii, pur și simplu nu mai căpăta mâncare. Richard învățase repede lecția.