Încercă să estimeze viteza de coborâre a ascensorului, dar îi fu imposibil. Nu avea nici un sistem de referință. Conform hărții cilindrului pe care o întocmise, depozitele de pepeni-mană trebuiau să fie cam la 1 100 de metri deasupra bazei. Dacă mergem până jos de tot, cu o viteză egală cu viteza normală a unui ascensor terestru, călătoria asta ar putea să dureze câteva minute.
Fură cele mai lungi trei minute din viața lui. Richard nu avea absolut nici o idee despre ce avea să găsească după ce se deschideau ușile ascensorului. Poate că am să fiu afară, gândi el subit. Poate că am să fiu la marginea regiunii cu structuri albe… Oare mă trimit ei acasă?
Tocmai începuse să se întrebe cum se schimbase viața în Noul Eden, când ascensorul se opri. Ușile mari se deschiseră și, preț de câteva secunde, Richard fu sigur că inima îi sărise din piept Chiar în fața lui, și privindu-l în mod evident cu toți ochii lor, stăteau două creaturi cu mult mai ciudate decât tot ce-și imaginase că ar putea exista.
Bărbatul nu putu să se miște. Ceea ce vedea era atât de incredibil, încât era paralizat fizic, în timp ce mintea i se lupta cu informațiile bizare trimise de simțuri. Fiecare dintre ființele acelea avea patru ochi pe „cap”. Pe lângă cei doi ochi uriași, lăptoși, ovoidali amplasați de o parte și de alta a unei axe de simetrie imaginară care diviza capul, creaturile mai aveau doi ochi atașați la niște pedunculi care se înălțau zece-doisprezece centimetri deasupra părții superioare a frunții. În spatele capului mare, avea alte două segmente, cu o pereche de apendice pentru fiecare segment, având astfel șase picioare în total. Extratereștrii stăteau în poziție verticală, sprijinindu-se pe cele două picioare posterioare, cele patru apendice anterioare fiind pliate de abdomenele de culoare crem.
Înaintară înspre el în ascensor și Richard se retrase înspăimântat. Creaturile se întoarseră una spre alta și comunicară printr-un zgomot de înaltă frecvență emis dintr-un mic orificiu circular de sub ochii ovali. Richard clipi de mai multe ori, îl apucă amețeala și se lăsă într-un genunchi pentru a-și redobândi echilibrul. Inima continua să-i bată cu putere.
Şi extratereștrii își schimbară poziția, punându-și pe podea membrele mediane. În postura aceea semănau cu niște furnici uriașe cu cele două membre anterioare ridicate de la sol și capetele înălțate sus. În acest timp, sferele negre din capătul pedunculilor-ochi continuau să pivoteze,
scanând în întregime pe 360°, iar materialul lăptos din ovoidele maro-închis se mișca dintr-o parte în alta.
Timp de câteva minute, rămaseră mai mult sau mai nemișcați, de parcă l-ar fi încurajat pe Richard să-i studieze. Luptându-se cu teama, el încercă să-i cerceteze în mod obiectiv, științific. Creaturile aveau dimensiunea unui câine de mărime mijlocie, dar în mod sigur cântăreau mult mai puțin. Corpul lor era subțire. Segmentele anterioare și posterioare erau mai mari decât cel median și toate trei aveau la suprafață câte o carapace lustruită făcută dintr-un material tare.
Richard le-ar fi clasificat drept insecte foarte mari, cu excepția neobișnuitelor apendice, care erau groase, poate chiar dotate cu mușchi și acoperite cu un „păr” scurt, des, negru cu alb, care le făcea să arate de parcă purtau pantaloni strâmți. Mâinile, dacă ăsta era termenul potrivit, nu erau acoperite cu păr și aveau fiecare patru degete, inclusiv un deget mare, opozabil la perechea din față.
Bărbatul tocmai își adunase suficient curaj pentru a le privi din nou capetele incredibile, când auzi în spatele celor doi extratereștri un zgomot ascuțit, ca de sirenă. Creaturile se întoarseră. Richard se ridică și văzu a treia creatură care se apropia rapid. Deplasarea ei era absolut remarcabilă. Mergea ca o pisică cu șase picioare, perfect paralelă cu solul și, în fiecare moment al înaintării, se folosea de altă pereche de picioare.
Cele trei creaturi se angajară într-o conversație rapidă iar nou-venita, ridicându-și capul și picioarele anterioare, îi făcu semn în mod clar lui Richard să iasă din ascensor. Urmând trioul, el ieși și pătrunseră într-o încăpere foarte mare.
Era tot un depozit de pepeni-mană, dar aceasta reprezenta singura ei asemănare cu odaia din porțiunea aviară a cilindrului. Pretutindeni se vedeau echipamente automate și de înaltă tehnologie. În plafonul aflat la zece metri deasupra, un dispozitiv mecanic de cules fructe se mișca pe un sistem de rulare. Acesta apuca pepenii pe rând și-i încărca în vagoane de marfă staționate pe canelurile din capătul opus al camerei. În timp ce Richard și gazdele lui se uitau, un vagon lunecă în josul canelurii și se opri în ascensor.
Creaturile porniră pe unul dintre intervalele din cameră și Richard se grăbi să le urmeze. Ele îl așteptară la ușă, apoi se grăbiră spre stânga, întorcându-se să vadă dacă bărbatul se mai zărea. Alergară timp de aproape două minute, până ce ajunseră într-o sală larg deschisă, înaltă de mulți metri, care avea în mijloc o instalație de transport.
Instalația era o rudă îndepărtată a scării rulante. De fapt, existau două, una care mergea în sus și alta în jos, mișcându-se pe o spirală în jurul celor doi stâlpi groși din centru. Scările rulante se mișcau foarte repede și sub un unghi abrupt. Din cinci în cinci metri, ajungeau la următorul nivel, sau podea, iar pasagerii parcurgeau apoi un metru până la scara rulantă spirală din jurul celuilalt stâlp. Ceea ce trecea drept balustrada de la marginea scării era o barieră înaltă de numai treizeci de centimetri. Extraterestrii călătoreau în poziție orizontală, cu toate cele șase picioare pe rampa care se mișca. Richard, care inițial stătea în picioare, se lăsă rapid în patru labe, pentru a nu cădea.
În timpul călătoriei, cinci-șase extratereștri, care mergeau cu cealaltă scară, trecură pe lângă Richard și se holbară la el cu fețele lor uimitoare. Dar cum se hrănesc?
se întrebă pământeanul, observând că gaura circulară de care se foloseau pentru a comunica nu era în mod sigur suficient de mare pentru mâncare. Pe capetele lor nu existau alte orificii, deși se zăreau proeminențe și încrețituri al căror scop era necunoscut.
Richard fu dus la al optulea sau al nouălea nivel. Cele trei creaturi îl așteptară să pășească pe platformă și-l conduseră într-o clădire hexagonală care avea pe fațadă semne roșu aprins. Ciudat, gândi el uitându-se la înfloriturile bizare, am mai văzut scrisul ăsta… Desigur, pe harta sau ce-o fi fost documentul pe care îl citeau aviarii.
Fu introdus într-o cameră luminată și decorată cu gust, cu modele geometrice în alb și negru. În jurul lui se aflau obiecte de toate formele și mărimile, dar habar n-avea ce reprezenta vreunul. Extratereștri apelară la limbajul semnelor pentru a-l informa că acolo avea să rămână, apoi plecară. Domnul Wakefield studie circumspect mobilierul, încercând să-și dea seama care putea să fie patul, după care se întinse să doarmă pe podea.
Mirmipisici. Așa am să le spun. Richard se trezise după un somn de patru ore, și nu înceta să se gândească la creaturile extraterestre. Voia să le dea un nume bun. După ce renunță la pisică-furnică și la insecto-pisică, își aduse aminte că savanții care studiază furnicile se numesc mirmecologi. Alese mirmipisică pentru că-i sună mai bine rostit cu „i” decât cu „e”.