Ghizii săi îl conduseră pe un coridor larg către o ușă mare aflată la câteva sute de metri. Pentru prima dată nu alergau. În timp ce se apropiau de ușă, alte trei mirmipisici intrară în hol din coridoare laterale mai mici și începură să vorbească în limbajul lor de înaltă frecvență. La un moment dat, toate cinci se opriră și Richard își imagină că era pe cale să aibă loc o ceartă. Le studie cu atenție în timp ce vorbeau, privindu-le mai ales fețele. Până și încrețiturile și cutele din jurul orificiului care emitea sunete și al ochilor ovali erau identice de la creatură la creatură. Nu există absolut nici o cale de a deosebi o mirmipisică de alta.
În cele din urmă, întregul grup se puse iar în mișcare. De la distanță, Richard subestimase mărimea ușii. Pe măsură ce se apropia, putu să vadă că avea o înălțime de doisprezece-cincisprezece metri, și o lățime de peste trei metri. Suprafața îi era minunat și complicat sculptată, focarul central fiind un ornament pătrat, compus din patru panouri, cu un aviar în zbor în cvadrantul din stânga-sus, un pepene-mană în cel din dreapta-sus, o mirmipisică alergând în despărțitura din stânga-jos, iar în cea din dreapta-jos ceva care semăna cu o vată pe băț, cu bucăți groase, risipite prin ea ca niște ciorchini.
Richard se opri să admire lucrarea. La început, avu senzația vagă că mai văzuse ușa aceea, sau cel puțin desenul, dar își spuse că așa ceva nu era posibil. Totuși, când își trecu degetele peste mirmipisica sculptată, memoria i se trezi brusc. Da, își spuse emoțion?bineînțeles. În adăpostul aviar din Rama II. Acolo unde a fost focul.
După câteva clipe, ușa se deschise și pământeanul fu introdus în ceea ce semăna cu o catedrală subterană. Sala în care se afla avea înălțimea de peste cincizeci de metri. Podeaua era un cerc cu diametrul de aproximativ treizeci de metri, iar în jurul cercului se aflau șase naosuri separate. Pereții erau amețitori. Practic fiecare centimetru pătrat conținea sculpturi sau fresce meticulos create, cu multă atenție pentru detaliu. Era copleșitor de frumos.
În centrul catedralei se afla o platformă înălțată de pe care vorbea o mirmipisică. Mai jos de ea se aflau alte șase, toate stând pe cele patru picioare posterioare și urmărind-o cu mare atenție pe vorbitoare.
În timp ce umbla prin cameră, Richard își dădu seama că decorațiunile pe perete, pe o fâșie lată de un metru, aflată la aproximativ opt centimetri deasupra podelei, depănau o poveste. Urmări fâșia, până ajunse la ceea ce bănui că era începutul poveștii. Prima decorațiune era reprezentarea sculptată a unui pepene-mană. Pe următoarele trei panouri se vedea ceva crescând în interiorul pepenelui; dacă pe al doilea panou era micuț, la a patra sculptură ocupa aproape tot interiorul pepenelui.
Pe al cincilea panou, din pepene se ițea un cap mic cu doi ochi ovali, lăptoși, doi pedunculi și un mic orificiu circular sub ochi. A șasea sculptură, în care apărea o mirmipisică tânără semănând foarte mult cu cele pe care Richard le văzuse mai devreme, îi confirmă ceea ce presupusese când urmărise decorațiunile. Doamne sfinte, își spuse, așadar pepenele-mană este un ou de mirmipisică! Dar n-are nici o logică. Aviarii mănâncă pepenii-mană… De fapt, mirmipisicile chiar m-au hrănit și pe mine cu ouă de-ale lor… Ce se petrece aici?
Era atât de uluit de ceea ce descoperise (și atât de obosit de cât umblase — de fapt, alergase) până atunci, încât se așeză în fața sculpturii care le reprezenta pe mirmipisicile tinere. Încercă să-și dea seama de relația dintre aviari și mirmipisici. Nu putea cita nici o simbioză similară pe Pământ, cu toate că știa prea bine că adesea speciile conlucrau pentru a supraviețui. Dar cum putea rămâne o specie prietenă cu alta, când ouăle ei erau singura hrană a celei de a doua specii? Bărbatul trase concluzia că ceea ce considera a fi principii biologice fundamentale nu erau valabile în cazul aviarilor și mirmipisicilor.
În timp ce reflecta la ciudatele lucruri noi pe care le aflase, în jurul lui se adună un grup de mirmipisici. Toate îi făcură semn să se ridice. Un minut mai târziu, le urma pe o rampă care se lărgea spre o criptă specială din subsolul catedralei.
Pentru prima dată de la intrarea lui Richard în habitat, lumina era slabă. Mirmipisicile de lângă el se mișcau încet, aproape cu respect, în timp ce înaintau pe un culoar larg cu tavan arcuit. În celălalt capăt al culoarului se afla o pereche de uși care se deschise spre o cameră mare, plină cu o substanță moale, albă. Deși substanța, care de la distanță semăna cu bumbacul, era des țesută, filamentele sale erau în general foarte subțiri, în afară de locurile în care se uneau în ghemotoace, sau ganglioni, împrăștiate într-un model nedefinit în marea masă albă.
Richard și mirmipisicile se opriră la intrare, la un metru de locul în care începea substanța. Din cât putea bărbatul să vadă, rețeaua ca de bumbac se întindea în toate direcțiile. În timp ce-i studia structura complicată, ca de plasă, elementele substanței începură să se miște foarte lent, dându-se la o parte pentru a forma o potecă în continuarea celei de la culoar înspre interiorul rețelei. E vie, se gândi el, uitându-se fascinat.
Cinci minute mai târziu, în substanță se deschise o cărare pe o distanță de zece metri, suficient de mare ca Richard să poată merge pe ea. Mirmipisicile din jur îi făceau semn spre țesătura din bumbac, dar Richard clătină din cap. Îmi pare rău, dragelor, vru să le spună, dar situația are ceva ce nu-mi place. Dacă n-aveți nimic împotrivă, am să sar peste partea asta a turului.
Mirmipisicile continuau să indice substanța. Richard nu avea de ales, și știa asta. Ce or să-mi facă? se întrebă făcând primul pas. Să mă mănânce? Pentru asta a fost totul? N-ar avea absolut nici o logică.
Se întoarse. Mirmipisicile nu se clintiseră. Richard parcurse toți cei zece metri de cărare, până într-un loc unde putu să întindă mâna și să atingă unul dintre ciudații ganglioni din rețeaua vie. În timp ce examina cu atenție ganglionul, substanța din jurul său începu să se miște din nou. Richard se răsuci și văzu că poteca din spatele lui se închidea. Înnebunit pe moment, încercă s-o ia la fugă înapoi spre culoar, dar zadarnic. Rețeaua îl prinse, și el se resemnă să accepte ceea ce urma să se întâmple.
Rămase complet nemișcat, în timp ce rețeaua îl înfășura. Elementele micuțe, ca niște ațe, aveau lățimea de aproape un milimetru. Începură să-i acopere corpul încet și constant. Așteaptă, gândi Richard, așteaptă. O să mă sufoci. Dar, surprinzător, deși sute de filamente îi înfășurau deja capul și fața, nu-i venea deloc greu să respire.
Înainte ca mâinile să-i fie imobilizate, bărbatul încercă să-și tragă de pe braț unul dintre elementele micuțe. Îi fu imposibil. În timp ce se înfășurau în jurul lui, firele se inserau în piele. După multe încercări, reuși în sfârșit să înlăture filamentele albe de pe o mică porțiune a antebrațului, dar zona eliberată sângera. Richard își privi corpul și estimă că sub stratul exterior al pielii sale se găseau probabil în jur de un milion de elemente din plasa vie. Se cutremură.
Încă era uimit că nu se sufocase. Pe când se întreba cât aer pătrundea până la el prin rețea, auzi în minte un glas. Nu mai încerca să analizezi totul, oricum n-ai să înțelegi niciodată. Pentru prima dată în viața ta, trăiește pur și simplu o aventură incredibilă.