Mi-a plăcut raționamentul lui Michael. Cu toate că el însuși nu înțelegea încă pe deplin esența vorbelor sale, sugera că poate ramanii nu erau tocmai genii în științele exacte și în tehnologie. Poate că știau câte ceva și despre psihologia universală. Richard nu pricepea. L-am întrebat pe Michaeclass="underline"
— Insinuezi că ramanii și-au folosit deliberat sistemele secundare în vecinătatea Pământului, sperând, astfel, să ne ademenească într-un rendez-vous?
— Asta-i caraghios! a protestat imediat Richard.
— Gândește-te puțin, a zis Michael. Care ar fi fost probabilitatea unui contact, dacă ramanii ar fi năvălit în sistemul nostru cu o fracțiune importantă din viteza luminii, ar fi înconjurat Soarele și apoi și-ar fi văzut mai departe de drum? Absolut zero. Şi, după cum tu însuți ai arătat, s-ar putea ca în această navă să mai existe și alți „străini”, dacă ne putem numi așa. Mă îndoiesc că multe specii au capacitatea…
În timpul pauzei survenite în conversație, le-am amintit bărbaților că în curând Oceanul Cilindric avea să se topească dinspre fund și că imediat după aceea aveau să se producă uragane și valuri mareice. Mai târziu, am căzut cu toții de acord că trebuie să recuperăm velierul din baza Beta.
Bărbaților le-a luat ceva mai mult de douăsprezece ore să facă drumul dus-întors pe gheață. Când s-au întors, se făcuse deja noapte. Când au ajuns în adăpost, Simone, care este de pe acum deplin conștientă de tot ce o înconjoară, a întins brațele spre Michael.
— Văd că cineva se bucură că m-am întors, a spus el în glumă.
— Atâta vreme cât este vorba doar de Simone, a rostit Richard care părea ciudat de încordat și distant.
Aseară, ciudata lui indispoziție a continuat.
— Ce s-a întâmplat, iubitule? l-am întrebat când am rămas singuri pe salteaua noastră.
Nu mi-a răspuns imediat, așa că l-am sărutat pe obraz și am așteptat.
— E vorba de Michael, a răspuns într-un târziu. Azi, în timp ce căram velierul pe gheață, mi-am dat seama că-i îndrăgostit de tine. Ești mama perfectă, soția perfectă, prietena perfectă. Ba chiar a recunoscut că mă invidiază.
L-am mângâiat câteva secunde, încercând să-mi dau seama cum să reacționez.
— Cred că dai prea multă importanță unor afirmații nevinovate, iubitule. Michael n-a făcut decât să-și exprime afecțiunea sinceră. Şi eu țin foarte mult la el…
— Ştiu, asta mă deranjează, m-a întrerupt cu bruschețe. Majoritatea timpului, când ești ocupată, el are grijă de Simone, amândoi vorbiți ore întregi în timp ce eu lucrez la proiectele mele…
S-a oprit și s-a uitat lung la mine cu o privire ciudată, distantă, care m-a speriat. Nu era același Richard Wakefield pe care îl cunoșteam îndeaproape de peste un an. Un fior rece mi-a străbătut corpul, apoi ochii i s-au îmblânzit și s-a întins să mă sărute.
După ce am făcut dragoste și el a adormit, Simone a început să se foiască și m-am hotărât să-i dau să sugă. În timp ce o alăptam, m-am gândit la perioada ce trecuse de când Michael ne găsise la baza telescaunelor. N-am găsit nimic care să-i fi putut provoca lui Richard chiar și o fărâmă de gelozie. Cu toate că amorul nostru fizic rămăsese regulat și pe deplin satisfăcător, trebuie să recunosc că nu fusese prea plin de fantezie de la nașterea lui Simone.
Privirea înnebunită pe care o văzusem în ochii lui a continuat să mă obsedeze chiar și după ce Simone a terminat de supt. Mi-am promis că, în săptămânile următoare, am să găsesc mai mult timp să fiu singură cu Richard.
6
20 IUNIE 2202
Azi am avut confirmarea că, într-adevăr, sunt iarăși însărcinată. Michael a fost încântat, Richard surprinzător de indiferent. Când am stat de vorbă cu el în particular, a recunoscut că avea sentimente confuze, din cauză că Simone a ajuns, în sfârșit, în faza în care nu mai avea nevoie de atenție constantă. I-am reamintit că, în urmă cu două luni, când discutaserăm despre posibilitatea de a mai avea un copil, își dăduse cu entuziasm consimțământul. S-a justificat, spunându-mi că nerăbdarea de a fi tatăl unui al doilea copil îi fusese puternic influențată de „emoția evidentă” manifestată de mine la momentul respectiv.
Pruncul ar trebui să sosească la mijlocul lui martie. Până atunci vom fi terminat camera copiilor și vom avea suficient spațiu de locuit pentru întreaga familie. Îmi pare rău că Richard nu-i foarte încântat să fie din nou tată, însă mă bucur că Simone va avea un tovarăș de joacă.
15 MARTIE 2203
Catharine Colin Wakefield (noi îi vom spune Katie) s-a născut pe 13 martie la ora 6:16. A fost o naștere ușoară, doar patru ore de la prima contracție puternică până la nașterea propriu-zisă. N-au existat dureri semnificative. Am născut stând pe vine și am fost într-o formă atât de bună încât am tăiat eu însămi cordonul ombilical.
Katie deja plânge foarte mult. Atât Genevieve cât și Simone au fost bebeluși destul de cuminți, însă Katie va fi în mod evident o gălăgioasă. Richard e încântat că am vrut să-i dau numele mamei lui. Sperasem ca, de data asta, să-l intereseze mai mult rolul de tată, dar deocamdată e prea ocupat să lucreze la baza lui de date „perfectă” (ea va cataloga și ne va asigura un acces ușor la toate informațiile), ca să-i acorde multă atenție lui Katie.
A treia mea fiică a cântărit la naștere cu puțin sub patru kilograme și a avut lungimea de cincizeci și patru centimetri. Aproape sigur Simone n-a fost atât de grea când s-a născut, dar la vremea aceea nu aveam un cântar precis. Pielea lui Katie este foarte deschisă la culoare, aproape albă de fapt, și are părul mult mai deschis decât pletele negre ale surorii ei. Ochii îi sunt surprinzător de albaștri. Ştiu că nu-i neobișnuit ca bebelușii să aibă ochi albaștri și că adesea culoarea lor se închide considerabil în primul an. Dar nu m-am așteptat niciodată ca un copil de-al meu să aibă ochi albaștri, fie și numai o clipă.
18 MAI 2203
Mi-e greu să cred că deja Katie are mai mult de două luni. E un copil atât de solicitant! Până acum ar fi trebuit să fiu în stare s-o învăț să nu mă mai tragă de sfârcuri, dar nu pot s-o dezbăr de acest obicei. E dificil mai ales când mai e cineva de față în timp ce o alăptez. Dacă întorc, măcar,
capul să vorbesc cu Michael ori cu Richard, sau, mai ales, dacă încerc să răspund la una dintre întrebările lui Simone, Katie mă smucește zdravăn de sfârc.
În ultimul timp, Richard a fost extrem de capricios. Uneori este cel obișnuit, strălucitor și spiritual, făcându-ne pe Michael și pe mine s-o ținem tot într-un râs cu zeflemeaua lui erudită, totuși, starea de spirit i se poate schimba într-o clipită. O singură observație, aparent inofensivă, făcută de unul dintre noi îl poate arunca în brațele deprimării sau chiar ale mâniei.
Bănuiesc că adevărata lui problemă este plictiseala. A terminat proiectul bazei de date și încă n-a început altă activitate majoră. Formidabilul calculator pe care l-a construit anul trecut conține subsecvențe care fac interacțiunea noastră cu ecranul negru să fie aproape o rutină. Richard ar putea adăuga o variație la zilele lui, jucând un rol mai activ în educația și dezvoltarea lui Simone, dar bănuiesc că nu-i tocmai stilul lui. Nu pare fascinat, ca Michael și ca mine, de complexele modele de creștere ce izvorăsc din Simone.
Când am rămas însărcinată cu Katie, eram foarte îngrijorată de aparenta lipsă de interes față de copii a lui Richard. M-am hotărât să atac problema direct, rugându-l să mă ajute să instalez un minilaborator care să ne permită să analizăm o parte din genomul lui Katie dintr-o mostră din lichidul meu amniotic. Proiectul implica o chimie complexă, un grad de interacțiune cu ramanii mai profund decât tot ce încercaserăm până atunci și crearea și calibrarea unor instrumente medicale sofisticate.