De exemplu, un cvartet de picturi de susținere era aranjat în jurul tabloului unui pepene-mană care fusese scos de curând dintr-o rețea sesilă, dar în interiorul lui nu începuse încă ciclul de dezvoltare al vreunei mirmipisici. Richard era sigur că cele patru imagini suplimentare încercau să-i ofere informații despre condițiile ambientale necesare începerii procesului de germinare. Totuși mirmipisicile pictori folosiseră scene de pe planeta lor natală, ilustrând condițiile dorite prin peisaje cu cețuri, lacuri, flora și fauna lor de baștină, pentru a comunica datele. Richard clătină din cap când mirmipisica profesor îi arătă picturile acelea.
O diagramă în lungul părții de sus a succesiunii principale folosea sori și luni, pentru a preciza scara timpului. Din aranjamentul respectiv, Richard înțelese că durata de viață a manifestării mirmipisică a speciei era foarte scurtă în comparație cu durata de viață a sesilelor. Nu-și putu da însă seama de nimic altceva din ce încerca diagrama să transmită.
Se simțea oarecum derutat și privitor la relațiile numerice dintre diferitele manifestări ale speciei. Era limpede că din fiecare pepene-mană rezulta o singură mirmipisică (nu era prezentat nici un exemplu de gemeni), și că o sesilă putea produce mulți pepeni-mană. Dar care era raportul dintre sesile și mirmipisici? Într-un cadru era prezentată o sesilă mare cu o duzină de mirmipisici diferite în interiorul ei, fiecare în altă fază de cocon. Oare ce voia să arate asta?
Richard dormea într-o cameră mică, nu departe de sala murală. Lecțiile durau trei-patru ore fiecare, după care primea de mâncare sau era lăsat să doarmă. Uneori, când intra în sala mare, își arunca ochii peste picturile, unele încă incomplete, din jumătatea a doua a frescei. Când se întâmpla asta, luminile din sală erau imediat stinse. Mirmipisicile voiau să fie sigure că Richard învăța mai întâi biologia.
După vreo zece zile, fu încheiată și a doua jumătate a frescei. Richard rămase uluit când, în sfârșit, i se dădu voie s-o studieze. Numeroșii oameni și aviari erau reprezentați cu o acuratețe extraordinară. Richard însuși apărea de vreo cinci ori în picturi. Cu părul și barba lungă, ambele mult încărunțite, mai că nu se recunoscu. În imaginile astea aș putea trece drept Hristos, se amuză plimbându-se prin cameră.
O parte din restul frescei era un rezumat istoric al invadării habitatului extraterestru de către oameni. Aici apăreau mai multe detalii decât văzuse Richard în spectacolul de imagini mentale din vremea când era în sesilă, dar nu află nimic substanțial nou. Totuși detaliile oribile ale masacrului continuu îl tulburară iarăși.
De asemenea, imaginile îi declanșară în minte o întrebare interesantă. De ce conținutul acelei fresce nu-i fusese transmis direct de către sesilă, evitându-se astfel întregul efort al mirmipisicilor pictori? Probabil că sesila este doar un dispozitiv de redare și nu e capabilă de imaginație, își spuse. Poate că-mi poate arăta numai ceea ce a fost deja văzut de o mirmipisică.
Ultima parte a frescei definea explicit ce îi cereau creaturile mirmipisici/sesile lui Richard să facă. În fiecare dintre portretele sale, el purta pe umeri un rucsac mare, albastru. Rucsacul avea două buzunare mari în față, și alte două în spate, fiecare conținând câte un pepene-mană. Pe părțile laterale ale rucsacului existau alte două buzunare, mai mici. În unul era îndesat un tub cilindric, argintiu, lung de cincisprezece centimetri, iar celălalt conținea două ouă mici de aviar din piele.
Fresca arăta activitatea sugerată lui Richard într-o succesiune ordonată. Urma să părăsească cilindrul maro printr-o ieșire de sub nivelul solului și să iasă în regiunea verde aflată de cealaltă parte a inelului de clădiri albe și a canalului îngust. Acolo, călăuzit de o pereche de aviari, urma să coboare pe malul șanțului cu apă, unde avea să fie preluat de un mini-submarin. Submarinul avea să coboare sub zidul modulului, să intre într-un corp mare de apă și să iasă la suprafață la țărmul unei insule cu mulți zgârie-nori.
Richard zâmbi când studie fresca. Așadar Oceanul Cilindric și New York sunt încă aici, se gândi. Își aduse
aminte că Vulturul îi precizase că lui Rama nu i se aduceau modificări inutile. Asta înseamnă că și Camera Albă s-ar putea să mai existe.
Secvențele evadării lui Richard erau înconjurate de multe alte imagini, unele oferind detalii despre plantele și animalele extraterestre din regiunea verde, altele oferind instrucțiuni explicite despre manevrarea submarinului. Când Richard încercă să copieze pe calculatorul său portabil ce credea că era mai important din această informație, mirmipisica profesor păru brusc iritată. Richard se întrebă dacă situația de criză se înrăutățise.
A doua zi, după un somn lung, bărbatul fu echipat cu rucsacul și condus de gazdele sale în camera sesilei. Acolo, cei patru pepeni-mană pe care îi urmărise crescând cu două săptămâni în urmă fură scoși din rețea de către mirmipisici și puși în rucsacul său. Erau foarte grei. Richard estimă că, laolaltă, cântăreau douăzeci de kilograme. Apoi altă mirmipisică folosi un instrument semănând cu un foarfece pentru o tăia din sesilă o masă cilindrică ce conținea patru ganglioni și filamentele lor. Materialul fu introdus într-un tub argintiu care, la rândul său, fu băgat într-un buzunar lateral, mai mic, al rucsacului. Ouăle de aviar fură încărcate ultimele.
Richard inspiră adânc. Asta trebuie să fie clipa despărțirii, gândi el când mirmipisicile arătară spre coridor. Dintr-un motiv oarecare își aduse aminte că Nai Watanabe susținuse că salutul thailandez numit wai, o mică plecăciune cu palmele alipite în fața părții superioare a pieptului, era un semn universal de respect. Zâmbind în sinea sa, execută un wai în fața celor șase mirmipisici care îl înconjurau. Spre uimirea lui, toate își uniră două câte două cele patru membre anterioare în fața abdomenului și făcură o plecăciune ușoară în direcția lui.
Subsolul adânc al cilindrului maro era evident nelocuit. După ce părăsi camera sesilei, Richard și călăuza sa trecură mai întâi pe lângă alte mirmipisici, mai ales în vecinătatea atriumului. Dar, o dată ce se aflară pe rampa ce cobora la subsol, nu mai întâlniră nici măcar o singură mirmipisică.
Călăuza lui Richard trimise înainte un piciorong. Acesta alergă în lungul tunelului final îngust și apoi prin ieșirea de urgență boltită spre regiunea verde. Când se întoarse, piciorongul stătu pe ceafa mirmipisicii câteva secunde, după care sări pe podea. Călăuza îi făcu semn lui Richard să intre în tunel.
În regiunea verde, Richard fu întâmpinat de doi aviari mari care imediat se înălțară în aer. Unul dintre ei avea pe aripă o cicatrice urâtă, de parcă fusese lovit de o rafală de gloanțe. Richard se afla într-o pădure relativ deasă, cu copaci înalți de trei-patru metri. Deși lumina era slabă, nu-i fu greu să găsească o potecă sau să-i urmeze pe aviarii de deasupra lui.
Primele cincisprezece minute trecură fără nici un incident. Pădurea se rărea. Richard tocmai estimase că în zece minute avea să ajungă la șanțul cu apă pentru a se întâlni cu submarinul, când, la o sută de metri de el o mitralieră începu să tragă. Unul dintre aviarii călăuze se prăbuși la pământ, iar celălalt dispăru. Când auzi soldați venind în direcția lui, Richard se ascunse într-un hățiș întunecos.
— În mod sigur două inele, spuse unul din soldați. Poate chiar trei… Cu ele, numai săptămâna asta am douăzeci de inele la activ.