Oamenii controlează acum aproape întreg teritoriul habitatului aviar/sesilă, inclusiv partea superioară a cilindrului maro unde au trăit în trecut aviarii. Aviarii au luptat cu curaj, dar zadarnic. Au fost uciși fără milă și acum au rămas mai puțin de o sută.
Până în prezent, oamenii nu au străpuns integritatea domeniului sesil. Totuși au găsit puțurile ascensoarelor ce duc în părțile inferioare ale cilindrului maro. În prezent, oamenii pun la punct planuri de atac asupra adăpostului sesil.
Sesilele sunt o specie lipsită de apărare. Pe domeniul lor nu au nici un fel de arme. Până și forma lor mobilă, care are dexteritatea fizică de a folosi arme, este în esență nonviolentă. Pentru a se apăra de ceea ce se tem că va fi invazia inevitabilă a oamenilor, sesilele le-au îndrumat pe mirmipisicile mobile să construiască fortărețe în jurul a patru dintre cele mai bătrâne și dezvoltate din specia lor. Între timp, pepenii-mană nu mai sunt lăsați să germineze, iar mirmipisicile care nu sunt implicate în procesul de construire sunt de timpuriu transformate în coconi. Dacă oamenii își mai întârzie atacul cu câteva intervale, cum se pare că vor face, este posibil ca în timpul invaziei lor să găsească doar câteva mirmipisici.
Habitatul oamenilor continuă să fie dominat de indivizi cu caracteristici total diferite de cele ale contingentului observat în Rama II și la Baza de Tranzit. Centrul preocupării actualilor conducători ai oamenilor este păstrarea puterii personale, cu implicații grave pentru bunăstarea coloniei. În ciuda atât a mesajului video cât și a prezenței oamenilor mesageri în mijlocul lor, acești conducători nu cred probabil că sunt realmente monitorizați, deoarece comportamentul lor nu reflectă deloc posibila existență a unui set de valori sau legi etice care să ia locul propriei lor dominații.
Oamenii au continuat războiul împotriva aviarilor/sesilelor în principal pentru că acest lucru distrage atenția de la celelalte probleme din colonia lor, inclusiv degradarea mediului inițiată de ei și recenta scădere rapidă a nivelului de trai. Conducătorii oamenilor, și chiar majoritatea coloniștilor, n-au arătat absolut nici o remușcare cu privire la distrugerea și posibila exterminare a aviarilor.
Familia de oameni care a stat peste un an la Baza de Tranzit nu mai are nici o influență asupra activităților coloniei. Femeia care a fost principalul mesager este încă la închisoare, în esență pentru că s-a opus acțiunilor conducătorilor actuali, și e în pericol de a fi executată. Soțul ei a locuit cu aviarii și sesilele, iar acum este un component vital în încercarea lor de a supraviețui măcelului inițiat de oameni. Copiii nu sunt încă destul de maturi pentru a fi factori importanți în colonia de oameni.
Recent, soțul a plecat de pe domeniul sesil spre insula din mijlocul navei spațiale. Avea la el atât embrioni de aviari cât și de sesile. În prezent, se află într-un mediu familiar și de aceea ar trebui să fie capabil să supraviețuiască și să hrănească puii celorlalte specii. Reușita evadării lui s-a datorat, cel puțin în parte, intervenției noninvazioniste care a început la momentul alarmei de gradul 1. Semnalele intervenției au jucat aproape sigur un rol în decizia sesilelor de a-și încredința embrioanele unei ființe umane.
Nu există totuși nici o dovadă că semnalele intervenției au afectat comportamentul vreunuia dintre oameni. Pentru sesile, procesarea informațiilor este o activitate principală și, de aceea, nu este de mirare că au fost sensibile la sugestiile intervenționiste. Totuși oamenii, mai ales conducătorii, duc o viață atât de activă încât au foarte puțin timp (dacă îl au și pe acesta) pentru a cugeta.
Mai există o problemă legată de oameni și de intervenția non-invazionistă. Ca specie, sunt atât de diferiți de la individ la individ încât nu poate fi proiectat un pachet de transmisii cu largă aplicabilitate. Dacă un set de semnale ar putea conduce la o modificare pozitivă în comportamentul unui om, aproape sigur același set nu va avea nici un impact asupra altuia. În prezent se desfășoară experiențe cu diverse tipuri de procese de intervenție, dar se poate ca oamenii aparținând acestui mic grup de călători spațiali să fie imuni la intervenția non-invazionistă.
În sudul navei spațiale, octopăianjenii (nr. 2666) continuă să înflorească într-o colonie aproape identică cu oricare dintre celelalte colonii ale lor izolate din spațiu. Întreaga gamă de posibile exprimări biologice rămâne latentă, în principal din cauza resurselor teritoriale restrânse și a lipsei unei competiții reale. Totuși ei poartă potențialul semnificativ de expansiune care le-a caracterizat cele câteva transferări cu succes de la un sistem solar la altul.
Până când oamenii au străpuns zidul propriului lor habitat și au rupt sigiliul împrejmuirii lor, octopăianjenii nu au acordat mare atenție celorlalte două specii din nava spațială. Totuși, de când oamenii au început să exploreze, octopăianjenii au urmărit cu tot mai mult interes evenimentele din nord. Existența lor le este încă necunoscută oamenilor, dar octopăianjenii au început deja să întocmească un plan pentru situații neprevăzute care să acopere o posibilă interacțiune cu vecinii lor agresivi.
Potențiala pierdere a întregii comunități aviari/sesile reduce mult valoarea misiunii. Este posibil ca singurii aviari și sesile care vor supraviețui să fie cei din mica grădină a octopăianjenilor și poate cei crescuți de om pe insulă. Nici chiar pierderea irevocabilă a unei singure specii nu justifică o alarmă de gradul 2; cu toate acestea, permanentul comportament imprevizibil și împotriva vieții al actualilor conducători ai oamenilor provoacă o puternică îngrijorare că misiunea ar putea suferi și alte pierderi grave. Activitatea intervenționistă din viitorul apropiat se va concentra asupra acelor oameni care se opun actualilor conducători și care, prin comportamentul lor, au dat dovadă de progres, dincolo de agresiune și extindere.
8
— Țara mea se numea Thailanda și avea un rege, al cărui nume era tot Rama, ca al navei noastre spațiale. Bunicii noștri — mama și tatăl meu — probabil că mai locuiesc încă acolo, într-un orășel numit Lamphun. Iată-l aici.
Nai arată un punct pe o hartă decolorată. Atenția băieților începuse s-o ia razna. Sunt încă prea mici, gândi ea. E prea mult chiar și pentru copii sclipitori.
— În regulă, acum puteți să vă duceți afară la joacă, le spuse împăturind harta.
Galileo și Kepler își puseră jachetele groase, luară o minge și fugiră pe ușă în stradă. În câteva secunde, încinseseră o partidă de fotbal în doi. Oh, Kenji, gândi Nai uitându-se la băieți din ușă. Cât de mult le lipsești! Un părinte n-are cum să fie și mamă și tată.
Începuse lecția de geografie ca întotdeauna, reamintindu-le băieților că toți coloniștii din Noul Eden veniseră de pe o planetă numită Pământ. Apoi le arătase o hartă a planetei lor natale, mai întâi explicând conceptele de bază de continent și ocean, apoi identificând Japonia, țara de origine a tatălui lor. Activitatea o făcuse să se simtă singură și să-i fie dor de casă.
Poate că lecțiile astea nu sunt deloc pentru ei, se gândi continuând să urmărească meciul de fotbal de pe strada slab luminată din Avalon. Galileo îl driblă pe Kepler și trase într-o poartă imaginară. Poate că, în realitate, sunt pentru mine.
Eponine venea pe stradă în direcția lor. Ridică mingea și o aruncă înapoi băieților. Nai îi zâmbi prietenei sale.
— Ce încântare să te văd! îi spuse. Astăzi pot să iau și eu o mină fericită.
— Care-i problema, Nai? întrebă Eponine. Viața din Avalon te dărâmă? Cel puțin azi e duminică. Nu muncești la fabrica de armament, iar băieții nu sunt plecați la centru.