Cele două femei intrară în casă.
— Şi, cu siguranță condițiile în care trăiești nu pot fi cauza disperării tale, arătă Eponine prin cameră. La urma urmelor, aveți o cameră mare pentru toți trei, o jumătate de toaletă și o baie pe care o împărțiți cu alte cinci familii. Ce ți-ai mai putea dori?
Nai râse și o îmbrățișă.
— Îmi ești de mare ajutor.
— Mami, mami? strigă Kepler din ușă. Vino repede. S-a întors… Vorbește cu Galileo.
Nai și Eponine reveniră la ușă. Un bărbat cu o față puternic desfigurată stătea în genunchi lângă Galileo, care părea evident înspăimântat. Bărbatul ținea în mâna înmănușată o foaie de hârtie pe care fusese desenată cu grijă o față de om cu păr lung și barbă mare.
— Cunoști fața asta, nu-i așa? insista el. E domnul Richard Wakefield, nu-i așa?
Nai și Eponine se apropiară circumspecte. Nai vorbi cu fermitate:
— Ți-am spus și data trecută să nu-i mai deranjezi pe băieți. Acum întoarce-te la spital, altfel chemăm poliția.
Ochii bărbatului erau înnebuniți.
— L-am revăzut aseară, spuse el. Semăna cu Iisus, dar era în mod sigur Richard Wakefield. Am dat să trag în el și ei m-au atacat. Erau cinci. Mi-au sfâșiat fața….
Începu să plângă. Un gardian veni în fugă și-l înhăță.
— L-am văzut! răcni bărbatul în timp ce era luat de acolo. Ştiu că l-am văzut. Vă rog să mă credeți.
Galileo plângea. Nai se aplecă să-și liniștească fiul.
— Mamă, crezi că omul ăla chiar l-a văzut pe domnul Wakefield? întrebă băiatul.
— Nu știu, răspunse Nai, apoi se uită la Eponime. Dar unora dintre noi le-ar plăcea s-o creadă.
Băieții adormiseră, în sfârșit, în paturile lor din colțul camerei. Nai și Eponine stăteau una lângă alta pe două scaune.
— Umblă vestea că-i foarte bolnavă, spuse încet Eponine. Abia dacă-i dau să mănânce. O fac să sufere în toate modurile posibile.
— Nicole nu va ceda niciodată, zise cu mândrie Nai. Aș fi vrut să am tăria și curajul ei.
— De peste șase săptămâni Ellie și Robert n-au voie s-o vadă…. Nicole nici măcar nu știe că are o nepoată.
— Ellie mi-a spus săptămâna trecută că i-a mai înaintat o cerere lui Nakamura să-și vadă mama, rosti Nai. Îmi fac griji pentru Ellie. Continuă să facă presiuni puternice.
— Ellie este absolut minunată, zâmbi Eponine, chiar dacă incredibil de naivă. Ea susține că, dacă se supune tuturor legilor coloniei, Nakamura o va lăsa în pace.
— Asta nu-i de mirare… mai ales dacă te gândești că Ellie încă mai crede că tatăl ei trăiește. A stat de vorbă cu toți cei care afirmă că l-au văzut pe Richard de când a dispărut.
— Toate poveștile despre Richard îi dau speranță. Cu toții putem folosi din când în când o doză de speranță….
Pentru câteva clipe se lăsă tăcerea.
— Dar tu, Eponine? întrebă Nai. Tu îți permiți….
— Nu, o întrerupse cealaltă. Eu sunt întotdeauna sinceră cu mine însămi…. Am să mor curând, doar că nu știu când…. În plus, de ce m-aș lupta să continui să trăiesc? Condițiile din Avalon sunt mai proaste până și decât cele din tabăra de detenție de la Bourges. Dacă n-ar fi fost puținii copii de la școală….
Amândouă auziră în același timp zgomotul din fața ușii. Rămaseră complet nemișcate. Dacă discuția lor fusese înregistrată de unul dintre bioții spioni ai lui Nakamura,
atunci….
Ușa se deschise brusc și cele două femei tresăriră îngrozite. Max Puckett năvăli în cameră, rânjind.
— Sunteți arestate pentru discuții ce subminează autoritatea statului, strigă el.
Ducea o ladă mare de lemn. Cele două femei îl ajutară s-o pună într-un colț. Max își scoase jacheta groasă.
— Îmi pare rău că am apărut atât de târziu, doamnelor, dar n-am avut încotro.
— Alt drum cu mâncare pentru trupe? întrebă Nai încet, arătând spre gemenii care dormeau.
— Max aprobă din cap.
Regele japonez îmi aduce mereu aminte că o armată călătorește pe baza stomacului, spuse el.
— Asta era una dintre maximele lui Napoleon. Eponine zâmbi sarcastic. Nu cred că ai auzit vreodată de el, acolo, în Arkansas.
— Oho? Fermecătoarea doamnă profesoară își dă aere de superioritate în seara asta. Max scoase din buzunarul cămășii un pachet de țigări nedesfăcut. Poate că ar trebui să-mi păstrez cadoul pregătit pentru ea.
Eponine râse și se repezi să înhațe țigările. După o scurtă luptă în joacă, Max i le dădu.
— Mulțumesc, spuse ea cu sinceritate. Celor ca noi nu li se îngăduie prea multe plăceri.
— Uite ce-i, rânji Max, n-am făcut atâta drum până aici ca să te ascult cum îți plângi de milă. M-am oprit în Avalon ca să-mi clătesc ochii cu fața ta frumoasă… Dacă ai de gând să fii deprimată, pur și simplu am să-mi iau porumbul și roșiile….
— Porumb și roșii! exclamară la unison Nai și Eponine și alergară spre ladă.
— Copiii n-au mai mâncat ceva proaspăt de luni de zile, rosti emoționată Nai în timp ce Max deschidea lada cu o rangă.
— Aveți mare, mare grijă cu astea, vorbi el cu seriozitate. Ştiți că ceea ce fac este absolut ilegal. Abia dacă există suficientă hrană proaspătă pentru armată și conducători. Dar eu am hotărât că meritați ceva mai bun decât orezul rămas de la ei.
— Băieții și cu mine îți suntem foarte recunoscători, încuviință Nai. Nu știu cum am putea să te răsplătim vreodată.
— Am să găsesc eu o cale.
Cele două femei reveniră pe scaunele lor, iar Max se așeză pe podea, între ele.
— Întâmplător, am dat peste Patrick O'Toole în al doilea habitat… M-a rugat să vă transmit amândurora
salutări.
— Cum se simte? întrebă Eponine.
— Necăjit, aș spune. Când a fost recrutat, a lăsat-o pe Katie să-l convingă să se ofere voluntar în armată — ceea ce sunt sigur că n-ar fi făcut niciodată, dacă Nicole sau Richard ar fi putut să vorbească măcar o dată cu el — și cred că acum își dă seama de greșeala făcută. N-a spus nimic, dar am simțit că era amărât. Nakamura îl ține pe linia frontului din cauza lui Nicole.
— Războiul ăsta se apropie de sfârșit? se interesă Eponine.
— Așa cred. Dar nu-i clar dacă regele japonez vrea asta…. Din ce mi-au spus soldații, a mai rămas foarte puțină rezistență. În cea mai mare parte a timpului, ei fac șmotru în cilindrul maro.
Nai se aplecă în față.
— Am auzit că în cilindru mai trăia o specie inteligentă — ceva total diferit de aviari.
— Cine știe ce să mai creadă? râse Max. Televiziunea și ziarele spun ce le dictează Nakamura, și toată lumea știe asta. Există mereu sute de zvonuri… Eu însumi am întâlnit în habitatul ăla niște plante și animale bizare, așa că nimic nu mă mai miră.
Nai își înăbuși un căscat.
— Ar fi mai bine să plec și s-o las pe gazda noastră să se culce, spuse Max ridicându-se. N-ai vrea să te conducă cineva până acasă, Eponine?
— Depinde cine este acel cineva, zâmbi ea.
Câteva minute mai târziu, Max și Eponine ajunseră la micuța baracă a femeii de pe una dintre străzile laterale ale Avalonului. Max aruncă țigara pe care o împărțiseră și o strivi cu talpa.
— N-ai vrea ca un bărbat…, începu el.
— Ba da, Max, bineînțeles că aș vrea, răspunse Eponine cu un oftat. Iar dacă acel bărbat ar fi exista, în mod categoric ai fi tu. Îl privi drept în ochi. Dar dacă împarți patul cu mine, chiar și numai o dată, atunci am să mai vreau. Iar dacă, printr-un ghinion cumplit, indiferent câtă grijă am avea, ai fi depistat pozitiv la testul RV-41, nu mi-aș ierta-o niciodată.