Lui Richard i-a plăcut la nebunie sarcina. Şi mie la fel, pentru că-mi amintea de zilele din facultatea de medicină.
Am lucrat împreună douăsprezece, uneori chiar paisprezece ore pe zi (lăsându-l pe Michael să aibă grijă de Simone — ei doi în mod sigur țin unul la altul), până am terminat. Deseori discutam despre munca noastră până noaptea târziu, chiar și în timp ce făceam dragoste.
Totuși, când a venit ziua în care am terminat analiza genomului viitorului nostru copil, am descoperit, spre marea mea uimire, că Richard era mai emoționat de faptul că echipamentul și analiza întruneau toate prescripțiile tehnice impuse de noi decât că se afla în posesia caracteristicilor celei de-a doua fiice a noastre. Eram uluită. Când i-am spus că pruncul era fată, că nu avea sindromul Down sau Whittingham și că nici una dintre tendințele apriorice de cancer nu se situau în afara limitelor admise, a reacționat prozaic. Însă când am lăudat viteza și acuratețea cu care sistemul realizase totul, Richard nu-și mai încăpea în piele de mândrie. Ce individ aparte este soțul meu! Se simte mult mai bine în lumea matematicii și a tehnicii decât alături de alți oameni.
Şi Michael i-a remarcat neliniștea recentă. L-a încurajat să mai creeze niște jucării pentru Simone, aidoma minunatelor păpuși pe care le-a făcut când mă aflam în ultimele luni de sarcină cu Katie. Păpușile acelea continuă să fie jucăriile preferate ale lui Simone. Se rotesc și chiar răspund la o duzină de comenzi verbale. într-o seară, când Richard era într-una dintre dispozițiile lui exuberante, l-a programat pe MB să interacționeze cu păpușile. Simone aproape că dăduse în isterie de atâta râs după ce Marele Bard (Michael insistă să-i spună pe numele complet robotului lui Richard care recită Shakespeare) a înghesuit într-un colț trei păpuși, apoi s-a lansat într-un recital de sonete de dragoste.
În ultimele două săptămâni, nici măcar MB nu l-a înveselit pe Richard. Nu doarme bine, lucru neobișnuit la el, și n-a arătat pasiune pentru nimic. Până și viața noastră sexuală regulată și variată a fost suspendată, așa că probabil că Richard se luptă într-adevăr cu demonii lui interiori. Acum trei zile a plecat dimineața devreme (în Rama era imediat după ivirea zorilor — când ceasul nostru de pe Pământ, din adăpost, și ceasul raman de afară coincid ca oră) și a rămas sus în New York mai bine de zece ore. Când l-am întrebat ce a făcut, mi-a răspuns că a stat pe zid și s-a uitat la Oceanul Cilindric. Apoi a schimbat subiectul.
Atât Michael cât și Richard au convingerea că acum suntem singuri pe insulă. De curând, Richard a intrat de două ori în adăpostul aviar, de ambele dăți stând pe partea coridorului vertical, departe de paznicul rezervorului. O dată chiar a coborât până la al doilea pasaj orizontal, de unde am sărit eu, dar n-a văzut nici un semn de viață. Adăpostul octopăianjenilor are acum o pereche de grilaje complicate între acoperământ și primul palier. Richard a monitorizat electronic din nou regiunea din jurul adăpostului; deși recunoaște că pot exista unele ambiguități în datele înregistrate, susține că-și poate da seama chiar și numai din inspecția vizuală că grilajele n-au mai fost deschise de mult.
Bărbații au asamblat velierul în urmă cu două săptămâni, apoi l-au verificat preț de două ore pe Oceanul Cilindric. Simone și cu mine le-am făcut semn cu mâna de pe țărm. De teamă ca bioții ramani să nu definească velierul ca fiind „gunoi” (cum se pare că au făcut cu cealaltă barcă — niciodată n-am înțeles ce s-a întâmplat cu ea; la câteva zile după ce scăpasem din ploaia de proiectile nucleare, ne-am întors unde o lăsaserăm dar n-am mai găsit-o), Richard și Michael l-au dezasamblat din nou și l-au adus în adăpost pentru siguranță.
Richard a spus de mai multe ori că i-ar plăcea să navigheze pe ocean, spre sud și să caute un loc unde pot fi escaladați cei cinci sute de metri de stâncă. Informațiile noastre despre Semicilindrul Sudic al lui Rama sunt foarte limitate. Cu excepția câtorva zile când am fost la vânătoare de bioți cu echipa inițială de astronauți ai misiunii Newton, cunoștințele despre regiunea aceea se limitează la mozaicurile brute asamblate în timp real din imaginile inițiale luate de Newton. În mod sigur ar fi fascinant și incitant să explorăm sudul — poate am reuși să aflăm unde au plecat toți octopăianjenii. Dar, în conjunctura actuală, nu ne permitem să ne asumăm vreun risc. Familia noastră depinde în mod vital de cei trei adulți — pierderea oricăruia dintre noi ar fi devastatoare.
Am credința că Michael O'Toole este mulțumit de viața pe care o ducem în Rama, mai ales de când avem acces la mai multe informații grație calculatorului mare al lui Richard. Acum avem acces la toate datele enciclopedice care fuseseră stocate la bordul navei militare Newton. Actualul „obiect de studiu” al lui Michael (așa își numește el petrecerea timpului liber) este istoria artei. Conversația lui din ultima lună s-a referit aproape numai la familia Medici și papii catolici ai Renașterii, alături de Michelangelo, Rafael și alți mari pictori ai perioadei. Acum e ocupat cu secolul XIX, o epocă din istoria artei pe care eu o găsesc mai interesantă. Recent, am avut multe discuții pe tema „revoluției” impresioniste, însă Michael nu-i de acord cu mine că Impresionismul a fost pur și simplu un produs secundar, natural, al inventării aparatului de fotografiat.
Michael petrece ore întregi cu Simone. E răbdător, tandru și grijuliu. I-a urmărit cu atenție dezvoltarea și i-a înregistrat principalele repere de creștere în notebook-ul său electronic. Actualmente, Simone recunoaște douăzeci și una dintre cele douăzeci și șase de litere (îl confundă pe C cu S și pe Y cu V, și, din nu știu ce motiv, nu-l poate învăța pe K) și, într-o zi bună, poate să numere până la douăzeci. De asemenea, identifică în mod corect, după desen aviarul, octopăianjenul și cele patru tipuri predominante de bioți. Ştie și numele celor doisprezece apostoli, fapt care nu-l bucură pe Richard. Am avut deja o „întrunire la nivel înalt” pe tema educației spirituale a fiicelor noastre, soldată cu un dezacord politicos.
M-am omis pe mine. Sunt fericită în majoritatea timpului, deși în unele zile neliniștea lui Richard, plânsul lui Katie, sau pur și simplu absurditatea ciudatei noastre vieți în nava spațială extraterestră, ori toate laolaltă, mă copleșesc. Întotdeauna sunt ocupată. Plănuiesc majoritatea activităților familiei, hotărăsc ce și când mâncăm, și organizez ziua copiilor, inclusiv somnul lor de după-amiază. Nu încetez să întreb unde mergem, dar nu mă frustrează faptul că nu știu răspunsul.
Activitatea mea intelectuală este mai limitată decât aș fi ales, dacă era să fiu lăsată de capul meu, dar îmi spun că n-au intrat zilele-n sac. Richard, Michael și cu mine ne angajăm deseori în conversații însuflețite, așa că în mod sigur nu duc lipsă de stimulare. Însă nici unul dintre ei nu-i prea interesat de anumite domenii intelectuale care au făcut parte întotdeauna din viața mea. Talentul la limbi și lingvistică a fost pentru mine o sursă de mândrie considerabilă încă din primele zile de școală. Acum câteva săptămâni am avut un vis cumplit în care uitasem să scriu sau să vorbesc în altă limbă în afară de engleză. După aceea, timp de două săptămâni am petrecut două ore pe zi, revăzându-mi franceza mult iubită și studiind italiana și japoneza.
Luna trecută, într-o după-amiază, Richard a proiectat pe ecranul negru o imagine din exteriorul lui Rama, obținută prin telescop, în care apăreau soarele nostru și alte mii de stele. Soarele era cel mai luminos dintre astre, însă insignifiant Richard ne-a reamintit că deja suntem la douăsprezece mii de miliarde de kilometri distanță de planeta noastră natală.