Nu era însă creatura sănătoasă și robustă care zburase în mijlocul formației când evadaserăm din New York, ci o pasăre vlăguită, numai piele și os, cu catifeaua murdară și zburlită.
— E bolnav, a observat Richard, când a coborât la vreo douăzeci de metri de noi.
Aviarul a rostit moale ceva nedeslușit și și-a rotit cu nervozitate capul în jur, parcă așteptând pe cineva. Richard a făcut un pas și creatura și-a ridicat aripile, a bătut din ele și s-a retras câțiva metri.
— Avem ceva de mâncare care, din punct de vedere chimic, să se apropie cel mai mult de pepenele-mană? m-a întrebat Richard încet.
Am clătinat din cap.
— Nu avem nimic în afară de puiul de aseară… ia stai, avem punciul ăla verde care le place copiilor. Seamănă cu lichidul din mijlocul pepenelui-mană.
Richard a plecat înainte să-mi fi terminat fraza. În timpul celor zece minute care au trecut până s-a întors, eu și aviarul ne-am privit în tăcere. Am încercat să mă concentrez asupra unor gânduri prietenești, sperând că ochii aveau să-mi comunice cumva bunele mele intenții. O dată chiar am văzut expresia aviarului schimbându-se, dar, firește, habar n-aveam ce însemna expresia aceea sau cea anterioară.
Richard s-a întors, aducând unul dintre castroanele noastre negre, plin cu punci verde. A așezat castronul în fața noastră și a arătat cu degetul spre el, apoi ne-am retras șase-șapte metri. Aviarul s-a apropiat cu pași mici, ezitanți, oprindu-se în cele din urmă chiar în fața castronului. Şi-a cufundat ciocul în lichid, a sorbit puțin, apoi și-a dat capul pe spate, ca să înghită. Se pare că punciul i-a plăcut, căci lichidul a dispărut în mai puțin de un minut. După ce a terminat, a făcut doi pași înapoi, și-a întins la maxim aripile și a efectuat o rotație completă.
— Acum noi ar trebui să spunem „cu plăcere”, am zis eu întinzând mâna spre Richard.
Am executat și noi o rotație, cum făcuserăm cu patru ani mai înainte când spuseserăm „la revedere” și „mulțumesc”, iar când am terminat ne-am înclinat ușor în direcția aviarului.
Atât lui Richard cât și mie ni s-a părut că a zâmbit, dar mai târziu am fost gata să recunoaștem că s-ar fi putut să fie o închipuire. Aviarul de catifea cenușie și-a întins aripile, s-a ridicat și a zburat peste capetele noastre.
— Unde crezi că se duce? l-am întrebat pe Richard.
— Să moară, mi-a răspuns moale. A aruncat o ultimă privire prin lumea pe care a cunoscut-o.
6 IANUARIE 2205
Azi este aniversarea mea. Am împlinit patruzeci și unu de ani. Azi noapte am avut încă unul dintre visele pline de realism. Se făcea că eram foarte bătrână; părul îmi era complet cărunt, iar fața foarte zbârcită. Locuiam într-un castel — undeva în apropierea Loarei, nu departe de Beauvois — cu două fiice adulte (nici una dintre ele nu semăna, în vis, cu Simone, Katie sau Genevieve) și trei nepoți. Băieții erau adolescenți, sănătoși din punct de vedere fizic, dar fiecare avea ceva în neregulă. Toți erau mărginiți mintal, poate chiar retardați. Țin minte că încercam să le explic câte molecule de hemoglobină duce oxigenul de la aparatul pulmonar la țesuturi. Nici unul nu era în stare să înțeleagă ce spuneam.
M-am trezit din vis deprimată. Era miezul nopții și toți ceilalți dormeau. Cum fac adesea, am pornit pe coridor spre camera copiilor, ca să mă asigur că fetele erau învelite cu păturile lor ușoare. Simone abia dacă se clintește noaptea, dar Katie se zvârcolește și-și aruncă pătura de pe ea. Am învelit-o, apoi m-am așezat într-un scaun.
Ce mă deranjează? m-am întrebat. De ce am atât de multe vise cu copii și nepoți? Săptămâna trecută, într-o zi, m-am referit în glumă la posibilitatea de a avea un al treilea copil, iar Richard, care traversează din nou o perioadă de posomorală prelungită, a fost cât pe-aici să paralizeze de spaimă. Cred că regretă că l-am convins s-o avem pe Katie.
Am abandonat imediat subiectul, nevrând să-i provoc încă una dintre tiradele nihiliste.
În această conjunctură, chiar aș vrea încă un copil? Are cât de cât vreo logică, dat fiind situația în care ne găsim? Lăsând pe moment la o parte orice motiv personal care m-ar putea face să doresc să nasc al treilea copil, există un puternic argument biologic pentru continuarea reproducerii. După toate probabilitățile, nu vom mai avea niciodată contact cu alți membri ai speciei umane. Dacă suntem ultimii din spița noastră, ar fi înțelept să acordăm atenție unuia dintre principiile fundamentale ale evoluției: maxima variație genetică determină cele mai mari probabilități de supraviețuire într-un mediu nesigur.
Noaptea trecută, după ce m-am trezit din vis, mintea mea a dus scenariul și mai departe. Să presupunem, mi-am zis, că Rama nu merge într-adevăr nicăieri și că ne vom petrece restul vieții în condițiile actuale. Apoi, după toate probabilitățile, Simone și Katie ne vor supraviețui nouă, cei trei adulți. Ce se va întâmpla în continuare? În afară de cazul în care am pune cumva la păstrare niște spermă, fie de la Michael, fie de la Richard (și atât problema biologică, cât și cea sociologică ar fi formidabil de dificilă), fetele mele nu vor avea posibilitatea reproducerii. Ele personal ar putea ajunge în Paradis, Nirvana sau în nu știu ce altă lume, dar până la urmă vor pieri, iar genele pe care le poartă vor muri o dată cu ele.
Dar să presupunem că aș naște un fiu. Atunci cele două fete vor avea un tovarăș de sex masculin de vârsta lor și problema generațiilor succesive va fi mult ușurată.
În acest punct al cugetărilor mele, mi-a venit o idee cu adevărat nebunească. Unul dintre principalele mele domenii de specializare în perioada studiilor medicale a fost genetica, în special defectele ereditare. Mi-am amintit de studiile de caz ale familiilor regale din Europa între secolele XV și XVIII și de numeroșii indivizi „inferiori” născuți din endogamie excesivă. Un fiu conceput de mine și Richard ar avea aceleași componente genetice ca Simone și Katie. Copiii acelui fiu cu oricare dintre fete, nepoții noștri, ar fi în pericolul foarte mare de a se naște cu defecte. Pe de altă parte, un fiu conceput de mine și Michael ar împărți doar o jumătate dintre genele lui cu fetele și, dacă memoria nu mă înșală, pentru copilul lui cu Simone sau Katie riscul defectelor ar fi mult redus.
Am respins imediat acest gând imoral, totuși el n-a dispărut. Mai târziu, când ar fi trebuit să dorm, mintea mi-a revenit la același subiect. Dacă rămâneam însărcinată cu Richard și aveam a treia fată? Atunci întregul proces trebuia repetat. Deja am patruzeci și unu de ani. Câți ani până se va instala menopauza, chiar dacă o întârzii pe cale chimică? Pe baza celor două experiențe anterioare, nu există nici o dovadă că Richard putea să conceapă un băiat. Am putea crea un laborator care să permită separarea spermei masculine din lichidul lui seminal, dar asta ar fi însemnat un efort fantastic din partea noastră și luni de interacțiune amănunțită cu ramanii. Şi tot ar mai fi rămas problema conservării spermei și a transmiterii ei la ovare.
M-am gândit la diversele tehnici cunoscute de modificare a procesului de selectare a sexului pe cale naturală (dieta bărbatului, tipul și frecvența actului sexual, sincronizarea în raport cu ovulația etc.) și am ajuns la concluzia că, probabil, Richard și cu mine am avea o șansă bună să concepem un băiat în mod natural, dacă am fi foarte atenți. Însă în fundul minții mele stăruia gândul că șansele ar fi și mai mari, dacă tatăl ar fi Michael. La urma urmelor, el avusese doi fii (din trei copii) ca urmare a unui comportament nebazat pe calcule. Oricât de mult aș fi putut îmbunătăți probabilitățile cu Richard, aceleași tehnici în cazul lui Michael ar fi garantat practic un fiu.