În după-amiaza asta, în timp ce Katie dormea, eu și Michael am rugat-o pe Simone să meargă în camera copiilor pentru o oră, o oră și ceva. Îngerașul nostru perfect s-a conformat imediat. Michael era mult mai calm decât dimineață. A recunoscut că la început fusese devastat de veștile cu privire la Benjy (vrea ca pe copil să-l cheme Benjamin Ryan O'Toole, ca pe bunicul lui). Se pare că citirea cărții lui Iov a jucat un rol major, în sensul că l-a ajutat să-și recapete optimismul.
I-am explicat că dezvoltarea mintală a lui Benjy avea să fie înceată și anevoioasă. Totuși, s-a liniștit când l-am informat că mulți suferinzi de sindromul Whittingham au ajuns, după douăzeci de ani de învățătură, la cunoștințele echivalente vârstei de doisprezece ani. L-am asigurat pe Michael că boala nu are manifestări fizice, ca în cazul sindromului Down, și că, întrucât Whittingham este o caracteristică regresivă blocată, este puțin probabil ca vreun posibil urmaș să fie afectat înainte de a treia generație, cel mai devreme.
— Există vreun mod de a ști care dintre noi are sindromul în genele lui? m-a întrebat Michael spre sfârșitul discuției.
— Nu, i-am răspuns. Dereglarea este foarte greu de izolat, deoarece se pare că apare din mai multe gene diferite imperfecte. Diagnosticarea este simplă doar dacă sindromul este activ. Nici chiar pe Pământ încercările de a-i identifica pe purtători n-au avut succes.
Am început să-i povestesc că, din 2068, aproape că nu existaseră cazuri nici în Africa, nici în Asia. Era o dereglare fundamental caucaziană, cu cea mai mare incidență în Irlanda. Am hotărât că Michael avea să intre destul de curând în posesia acestor informații (toate sunt cuprinse în articolul principal din enciclopedia medicală, pe care îl citește acum) și n-am vrut să-l fac să se simtă și mai rău decât se simțea deja.
— Există vreun tratament? m-a întrebat. Am clătinat din cap.
— Nici unul pentru noi. În ultimul deceniu, au existat unele indicii conform cărora contramăsurile genetice ar putea avea efect dacă sunt folosite în al doilea trimestru al sarcinii. Totuși, procedura e complicată, chiar și pe Pământ, și ar putea avea ca rezultat pierderea fetusului.
Ar fi fost momentul perfect ca Michael să pronunțe cuvântul „avort”. N-a făcut-o. Convingerile lui religioase sunt atât de ferme și de neclintit încât sunt sigură că nici măcar nu s-a gândit la asta. Pentru el avortul este un lucru rău prin definiție, în Rama și pe Pământ. M-am pomenit întrebându-mă dacă există vreo situație în care s-ar fi gândit la avort. Ce se întâmpla dacă pruncul avea sindromul Down și mai era și orb? Sau dacă avea probleme congenitale multiple care garantau o moarte timpurie?
Dacă ar fi fost Richard aici, am fi avut o discuție logică despre avantajele și dezavantajele avortului. El ar fi creat una dintre faimoasele lui liste Ben Franklin, cu argumentele pro și contra înșirate separat pe cele două margini ale ecranului mare. Eu aș fi adăugat motivele de ordin emoțional (pe care Richard le-ar fi omis din lista lui inițială) în defavoarea avortului și până la urmă aproape sigur am fi căzut cu toții de acord să-l aducem pe Benjy în Rama. Ar fi fost o decizie rațională luată în comun.
Vreau să am acest copil. Dar mai vreau și ca Michael să-și reafirme angajamentul ca tată al lui. O discuție despre posibilitatea avortului ar fi smuls acest angajament reînnoit. Oarba acceptare a regulilor lui Dumnezeu, ale Bisericii sau ale oricăror dogme construite poate face ca, uneori, unui individ să-i fie ușor să-și retragă sprijinul pentru o decizie. Sper că Michael nu-i genul ăsta de persoană.
10
30 AUGUST 2206
Benjy s-a născut mai devreme. În ciuda repetatelor mele asigurări că va arăta perfect sănătos, Michael a părut ușurat când, acum trei zile, băiatul s-a născut fără nici o anomalie fizică. A fost încă o naștere ușoară. În timpul travaliului și a nașterii, Simone a fost surprinzător de utilă. Pentru o fată care n-a împlinit încă șase ani, este extrem de matură.
Şi Benjy are ochii albaștri, însă nu atât de deschiși ca ai lui Katie, și nu cred că vor rămâne albaștri. Are pielea cafeniu deschis, doar o idee mai închisă ca a lui Katie, dar mai deschisă la culoare decât a mea și a lui Simone. La naștere cântărea trei kilograme și jumătate și era lung de cincizeci și doi de centimetri.
Lumea noastră rămâne neschimbată. Nu prea vorbim despre asta, însă toți, cu excepția lui Katie, am renunțat să sperăm că Richard se va întoarce vreodată. Ne îndreptăm din nou către iarna ramană, cu nopțile lungi și zilele mai scurte. Periodic, Michael sau eu mergem la suprafață și căutăm vreun semn de la Richard, dar este un ritual mecanic. În realitate, nu ne așteptăm să găsim ceva. Au trecut șaisprezece luni de când a plecat.
Acum eu și Michael calculăm pe rând traiectoria noastră cu ajutorul programului de determinare a orbitei, proiectat de Richard. În ciuda faptului că Richard ne lăsase instrucțiuni explicite, ne-au trebuit câteva săptămâni ca să ne dăm seama cum se folosește. O dată pe săptămână reverificăm că ne îndreptăm tot în direcția lui Sirius, fără să avem în cale nici un alt sistem stelar.
În ciuda prezenței lui Benjy, se pare că am mai mult timp pentru mine decât am avut vreodată. Citesc cu lăcomie și mi s-a reaprins fascinația pentru cele două eroine care mi-au dominat mintea și imaginația de adolescentă. De ce m-au atras întotdeauna atât de mult Ioana d'Arc și Alienor de Aquitania? Pentru că nu numai că ambele au manifestat tărie și spirit de independență, dar și pentru că au reușit într-o lume dominată de bărbați, bazându-se în ultimă instanță pe propriile lor puteri.
Am fost o adolescentă foarte singuratică. Împrejurimile lui Beauvois erau magnifice și dragostea tatălui se revărsa asupra mea, dar mi-am petrecut practic întreaga adolescență singură. În fundul minții eram mereu îngrozită că moartea sau căsătoria aveau să mi-l ia pe scumpul meu tată. Voiam să mă izolez, mai mult pentru a evita durerea care ar fi survenit dacă aș fi fost despărțită de tata. Ioana și Alienor erau modele perfecte. Chiar și astăzi găsesc liniște, citind despre viețile lor. Nici una n-a permis lumii din jurul ei să definească ce era cu adevărat important în viață.
Starea de sănătate a tuturor continuă să fie bună. Primăvara asta, mai mult ca să-mi fac de lucru, decât pentru altceva, am introdus în fiecare din noi sondele biometrice rămase și am monitorizat datele timp de câteva săptămâni. Procesul de monitorizare mi-a reamintit de zilele misiunii Newton — chiar au trecut mai mult de șase ani de când noi doisprezece am părăsit Pământul ca să mergem spre rendez-vousul cu Rama?
Oricum, pe Katie a fascinat-o biometria. A stat lângă mine cât timp i-am scanat pe Simone și Michael și a pus sute de întrebări despre datele de pe afișaje. A înțeles într-o clipă cum funcționa sistemul și ce însemnau rândurile de avertizare. Michael a spus că este extraordinar de inteligentă. Ca tatăl ei. Lui Katie îi este încă cumplit de dor de Richard.
Deși Michael vorbește adesea despre faptul că se simte moșneag, are o formă excelentă pentru un bărbat de șaizeci și patru de ani. Are mare grijă să fie suficient de activ din punct de vedere fizic, pentru ca să poată avea grijă de copii și, de la începutul sarcinii mele, face jogging de două ori pe săptămână. Ce concept amuzant! Am urmat cu fidelitate calendarul terestru, cu toate că aici, în Rama, nu are absolut nici un înțeles. Alaltăseară, Simone a întrebat despre zile, luni și ani. În timp ce Michael îi explica mișcarea de rotație a Pământului, anotimpurile anului și orbita pe care se deplasează Pământul în jurul Soarelui, am avut dintr-o dată imaginea unui superb apus de soare în Utah pe care-l privisem cu Genevieve în călătoria noastră în vestul Americii. Cum să-i explici un apus de soare cuiva care n-a văzut soarele?