Patrick n-a fost planificat, dar atât Michael cât și eu suntem încântați că a apărut în familia noastră. A fost conceput pe la sfârșitul primăverii trecute, probabil în prima lună după ce eu și Michael am început să împărțim noaptea dormitorul lui. A fost ideea mea să dormim împreună, deși sunt convinsă că și Michael se gândise la asta.
În noaptea în care s-au împlinit exact doi ani de la plecarea lui Richard, n-am putut deloc să dorm. Mă simțeam singură, ca de obicei. Am încercat să mă imaginez dormind singură tot restul nopților mele și am devenit foarte deprimată. Chiar după miezul nopții, m-am dus în camera lui Michael.
De data asta, de la început, eu și Michael am fost relaxați și degajați unul cu celălalt Cred că amândoi eram pregătiți. După nașterea lui Benjy, Michael m-a ajutat din plin să am grijă de copii. În acea perioadă a lăsat-o mai moale cu activitățile lui religioase și a devenit disponibil pentru toți, inclusiv pentru mine. Până la urmă, compatibilitatea noastră naturală s-a impus din nou. Nu ne-a mai rămas decât să recunoaștem că Richard n-o să se mai întoarcă niciodată.
Confortabil, ăsta-i cel mai bun mod de a descrie relația mea cu Michael. Cu Henry, a fost extaz. Cu Richard a fost pasiune, freamăt, o goană nebună ca în montagne russe, în viață și în pat. Michael mă liniștește. Dormim ținându-ne de mână, simbolul perfect pentru relația noastră.
Am făcut unele concesii. La răstimpuri, chiar mă rog, pentru că asta îl face pe Michael fericit. În ceea ce-l privește, a devenit mai tolerant față de expunerea copiilor la idei și sisteme de valori din afara catolicismului. Am căzut de acord că ceea ce căutăm noi este armonie și consecvență în creșterea copiilor.
Acum suntem șase, o singură familie de făpturi omenești, mai aproape de multe alte stele decât de planeta și steaua obârșiei noastre. Tot nu știm dacă acest uriaș cilindru, care străbate spațiul ca fulgerul, merge realmente undeva. Uneori, pare că nu contează. Ne-am creat lumea noastră, aici în Rama și, cu toate că este limitată, cred că suntem fericiți.
11
30 IANUARIE 2209
Uitasem cum e să-ți alerge prin corp adrenalina. În ultimele treizeci de ore, viața noastră calmă și placidă din Rama a fost complet distrusă.
Totul a început cu două vise. Ieri dimineață, chiar înainte de a mă deștepta, am avut un vis extraordinar de precis despre Richard. De fapt, Richard nu era în visul meu; adică n-a apărut împreună cu Michael, Simone, Katie și cu mine. Însă chipul îi era inserat în colțul stânga-sus al ecranului din vis, în timp ce noi patru eram prinși într-o activitate normală, cotidiană. Îmi striga întruna numele. Strigătul era atât de puternic încât îl mai auzeam și când m-am trezit.
Tocmai începusem să-i spun lui Michael despre vis, când Katie a apărut în prag, în pijama. Tremura și era speriată.
— Ce-i, iubito? am întrebat-o, așteptând-o cu brațele deschise.
A venit la mine și m-a îmbrățișat strâns.
— Tati, a zis ea. Azi noapte mă striga în vis.
M-a trecut un fior pe șira spinării, iar Michael s-a ridicat în capul oaselor pe saltea. Am liniștit-o pe Katie, vorbindu-i, dar coincidența mă speria. Să fi auzit discuția mea cu Michael? Imposibil. O văzusem atunci când intrase în camera noastră.
După ce Katie s-a întors în camera ei să-și schimbe hainele, i-am spus lui Michael că nu puteam să ignor cele două vise. Deseori discutasem cu el despre ocazionalele mele puteri de mediu. Cu toate că în general nesocotește ideea de percepție extrasenzorială, întotdeauna a recunoscut că-i este imposibil să afirme categoric că visele și viziunile mele nu prevestesc viitorul.
— Trebuie să mă duc sus și să-l caut pe Richard, i-am spus după micul dejun.
Michael se așteptase să fac un astfel de efort și era pregătit să aibă grijă de copii. Însă în Rama era întuneric. Amândoi am fost de acord că era mai bine să aștept până seara, când în lumea navei spațiale, deasupra adăpostului nostru, avea să fie lumină.
Am dormit mult după-amiază, astfel încât să am energie pentru o căutare minuțioasă. Am avut un somn agitat și am visat că eram în pericol. Înainte de a pleca, m-am asigurat că în calculatorul portabil aveam stocat un desen, reprezentându-l pe Richard, executat cu o acuratețe rezonabilă. Voiam să arăt ce caut oricărui aviar pe care s-ar fi putut să-l întâlnesc.
După ce i-am sărutat pe copii și le-am spus noapte bună, m-am îndreptat direct spre adăpostul aviarilor. N-am fost chiar atât de surprinsă când am descoperit că paznicul rezervorului plecase. Cu ani în urmă, când fusesem invitată pentru prima dată în adăpost de către unul dintre aviarii rezidenți, paznicul nu fusese de asemenea prezent. Să fi însemnat asta că, într-un fel, eram din nou invitată? Şi ce legătură aveau toate astea cu visul meu? Inima îmi bătea nebunește în timp ce am trecut pe lângă incinta cu cisterna de apă și m-am afundat în tunelul vegheat, de regulă, de paznicul acum absent.
N-am auzit nici un sunet. Am mers aproape un kilometru până să ajung la o intrare înaltă pe dreapta. M-am uitat cu grijă după colț. În cameră era întuneric, ca pretutindeni în adăpostul aviar cu excepția coridorului vertical. Am aprins lanterna. Camera avea cel mult cincisprezece metri lungime, însă era extrem de înaltă. Pe peretele opus ușii se aflau stive de cutii ovale pentru depozitare. Lumina lanternei mi-a arătat că stivele ajungeau până la tavanul înalt care se afla probabil sub una dintre piețele New York-ului.
Nu mi-a trebuit mult să-mi dau seama care era destinația încăperii. Fiecare cutie de depozitare avea mărimea și forma unui pepene-mană. Firește, mi-am zis, aici era păstrată provizia de hrană. Nu-i de mirare că nu voiau să lase pe nimeni să intre.
După ce am verificat că toate cutiile erau goale, am pornit înapoi către puț. Apoi, dintr-o presimțire, am schimbat direcția, am trecut de incinta-depozit și am mers mai departe în tunel. Trebuie să ducă undeva, am gândit eu logic, altfel ar fi sfârșit la odaia pepenilor.
După încă o jumătate de kilometru, tunelul a început să se lărgească treptat, până s-a deschis într-o sală mare, circulară, cu plafon înalt. În mijlocul ei se afla o structură spațioasă în formă de dom. În jurul pereților existau douăzeci de firide adânci, tăiate în pereți la distanțe egale. Nu era nici o lumină în afară de fasciculul lanternei mele, așa că mi-au trebuit câteva minute ca să integrez sala, cu construcția boltită din mijloc, într-un tablou general.
Am ocolit-o, examinând firidele pe rând. Majoritatea erau goale. Într-una am găsit trei paznici de rezervor identici, aranjați frumos în ordine de bătaie lângă peretele din fund. Impulsul inițial a fost să mă feresc de ei, dar nu era nevoie. Toți erau inactivi.
Firida de departe cea mai interesantă era cea din mijlocul sălii, aflată exact diametral opus față de intrarea în tunel. Sistematizată cu grijă, avea tăiate în pereți cincisprezece rafturi groase, câte cinci pe cele două laturi și alte cinci pe peretele opus intrării. Rafturile laterale purtau obiecte perfect ordonate. Rafturile de pe peretele îndepărtat aveau fiecare cinci cavități rotunde scobite pe lungimea lor.
Conținutul cavităților, împărțite la rândul lor în secțiuni, ca feliile unui tort, era fascinant. Câte o secțiune din fiecare cavitate conținea o substanță foarte fină, semănând cu cenușa. Altă secțiune conținea unul, două sau trei inele, fie roșu-vișiniu, fie aurii, pe care le-am recunoscut imediat datorită faptului că erau identice cu cele pe care le văzuserăm la gâtul prietenului nostru aviar de catifea cenușie. Restul obiectelor din cavități nu părea să aibă un model anume — de fapt, unele cavități nu conțineau nimic în afară de cenușă și inele.