În cele din urmă, m-am întors și m-am apropiat de structura în formă de dom. Ușa ei din față se afla în dreptul firidei centrale. Am examinat-o cu lanterna. Pe suprafața rectangulară era sculptat un desen complicat alcătuit din patru panouri, sub forma unor cvadrante. Pe cvadrantul din stânga-sus se afla un aviar, iar pe cel alăturat, din dreapta, un pepene-mană. Cele două cvadrante inferioare conțineau imagini necunoscute. Pe cel din stânga era sculptată o creatură dungată, articulată, care alerga pe șase picioare. Ultimul panou, cel din dreapta-jos, înfățișa o cutie mare umplută cu o plasă foarte subțire sau țesătură de chingi încrucișate.
După o oarecare ezitare, am deschis ușa. A fost cât pe aici să înnebunesc de spaimă, când o alarmă puternică, asemănătoare unui claxon, a străpuns liniștea. Am rămas în ușă, fără să mă mișc, în timp ce alarma a răsunat aproape un minut. Nu m-am mișcat nici când s-a oprit. Încercam să aud dacă cineva (sau ceva) răspundea la zgomot.
Nici un sunet n-a tulburat tăcerea. După câteva minute, am început să examinez interiorul construcției. Un cub transparent, cu latura de aproximativ doi metri și jumătate, ocupa mijlocul singurei incinte. Pereții cubului erau pătați cu picățele, fapt care-mi îngreuna vederea, totuși am reușit să observ că cei zece centimetri de la bază erau ocupați de un material fin, închis la culoare. Restul încăperii din jurul cubului avea modele geometrice pe pereți, pe podea și pe tavan. Una dintre fețele cubului avea o intrare îngustă care permitea accesul în interiorul său.
Am intrat. Materialul negru și pufos părea să fie cenușă, dar consistența ei diferea de a substanței similare pe care o găsisem în cavitățile din firidă. Am plimbat raza lanternei în jurul interiorului. Aproape de centru se afla un obiect parțial îngropat în cenușă. M-am dus într-acolo, l-am ridicat, l-am scuturat bine și am simțit că-mi vine să leșin. Era MB.
Robotul lui Richard era considerabil avariat. Exteriorul era înnegrit, micuțul panou de comandă i se topise de tot și nu mai funcționa. L-am dus la buze și l-am sărutat. În mintea mea îl vedeam recitând unul dintre sonetele lui Shakespeare, în timp ce Richard asculta cu o bucurie nestăpânită.
Era evident că fusese incendiat. Oare și Richard fusese prins în infernul din cub? Am scormonit cu grijă cenușa, dar n-am găsit nici un os. Totuși, m-am întrebat, ce anume arsese și produsese toată cenușa aceea. Şi, în primul rând, ce căutase MB în cub?
Eram convinsă că Richard se afla undeva în adăpostul aviarilor, așa că am petrecut alte opt ore urcând și coborând ieșiturile ce țineau loc de trepte și explorând tunelele. Am vizitat toate locurile în care mai fusesem în timpul scurtului meu sejur de demult și chiar am descoperit încăperi noi a căror destinație era necunoscută. Dar nici urmă de Richard; de fapt, nu exista nici un fel de semn de viață. Conștientă că scurta zi ramană era aproape pe sfârșite și că cei patru copii aveau să se scoale în curând, m-am retras în cele din urmă, obosită și demoralizată, spre căminul meu raman.
Când am ajuns, atât trapa cât și grilajul de la adăpost erau deschise. Deși eram destul de sigură că le închisesem pe amândouă înainte de plecare, nu-mi aminteam exact gesturile făcute atunci. Până la urmă mi-am spus că probabil fusesem prea emoționată la vremea respectivă și uitasem să închid totul. Tocmai începusem să cobor, când l-am auzit pe Michael strigându-mă din spate.
M-am întors. Michael se apropia pe aleea dinspre est. Se mișca repede, lucru neobișnuit la el, și-l ducea în brațe pe Patrick.
— Bine că ai venit, a spus gâfâind, în timp ce urcam spre el. Începusem să-mi fac griji…
S-a oprit brusc, s-a uitat fix la mine o clipă, apoi a privit repede în jur.
— Unde-i Katie? a întrebat el neliniștit.
— Cum adică unde-i Katie? am făcut, expresia feței lui făcându-mă să intru în panică.
— Nu-i cu tine?
Când am clătinat din cap și i-am spus că n-o văzusem, a izbucnit în lacrimi. M-am grăbit să-l liniștesc pe micul Patrick care se speriase de hohotele sale și începuse și el să plângă.
— Oh, Nicole, îmi pare tare, tare rău! a spus Michael. Patrick avea o noapte agitată, așa că l-am luat în camera mea. Apoi pe Benjy l-a apucat durerea de stomac și Simone și cu mine a trebuit să-l îngrijim vreo două ore. Am adormit cu toții, în timp ce Katie era singură în camera copiilor. Cu două ore în urmă, când ne-am trezit, dispăruse.
Niciodată nu-l mai văzusem pe Michael atât de distrus. Am încercat să-l liniștesc, i-am spus că probabil Katie se juca pur și simplu undeva în vecinătate (și când o vom găsi, mă gândeam eu, îi voi da o lecție să mă țină minte), dar m-a contrazis.
— Nu, nu, nu-i nicăieri prin preajmă. Am căutat-o mai bine de o oră.
Michael, Patrick și cu mine am coborât să vedem ce fac Simone și Benjy. Simone ne-a informat că sora ei, Katie, fusese teribil de dezamăgită când plecasem să-l caut singură pe Richard.
— Sperase c-o vei lua cu tine, mi-a spus cu seninătate.
— De ce nu mi-ai zis asta aseară? am întrebat-o pe fiica mea de opt ani.
— Nu mi s-a părut atât de important. În plus, nu mi-a trecut o clipă prin minte c-o să încerce să-l găsească singură pe tati.
Şi eu și Michael eram epuizați, dar unul dintre noi trebuia s-o caute pe Katie. Eu eram alegerea corectă. M-am spălat pe față, am comandat ramanilor micul dejun pentru toată lumea, și am povestit pe scurt ce făcusem în adăpostul aviarilor. Simone și Michael l-au întors încet, pe toate părțile, pe înnegritul MB. Îmi dădeam seama că și ei se întrebau ce se întâmplase cu Richard.
— Katie spunea că tati s-a dus să-i găsească pe octopăianjeni, a comentat Simone, chiar înainte să plec. Spunea că-i mai palpitant în lumea lor.
Eram îngrozită, în timp ce-mi târam picioarele prin piața din fața adăpostului octopăianjenilor. La un moment dat, luminile s-au stins și în Rama s-a făcut din nou noapte.
— Grozav, am bombănit, nimic nu-i mai interesant decât să încerci să găsești pe întuneric un copil pierdut.
Atât copertina adăpostului octopăianjenilor cât și perechea de grilaje de protecție erau deschise. Mi-a stat inima. Am știut instinctiv că fata mea coborâse în adăpostul lor și că, în ciuda spaimei, eram pe cale s-o urmez. Mai întâi m-am lăsat în genunchi și am strigat-o de două ori în întunericul de sub mine. I-am auzit numele repetat de ecou prin tunele. Mi-am încordat auzul în așteptarea unui răspuns, dar nu s-a auzit nici un sunet. Totuși n-am auzit nici perii târșâite însoțite de un țiuit de înaltă frecvență.
Am coborât rampa spre grota cea mare cu cele patru tunele în fața cărora eu și Richard numărasem cândva „Ala, bala, portocala”. A fost greu, dar mi-am impus să intru în tunelul în care mai fusesem cu Richard. După câțiva pași, m-am oprit, am pornit înapoi și am intrat în tunelul alăturat Şi acest al doilea tunel ducea spre coridorul în pantă cu piroanele ieșite în afară, însă în drum trecea pe lângă camera pe care eu și Richard o numeam „muzeul” octopăianjenilor. Îmi aminteam cu claritate groaza pe care o simțisem cu nouă ani mai devreme, când îl găsisem acolo pe Takagishi, împăiat ca un trofeu de vânătoare.
Aveam un motiv să doresc să vizitez muzeul octopăianjenilor, nu neapărat legat de căutarea lui Katie. Dacă Richard fusese omorât de octopăianjeni (cum se pare că fusese Takagishi — deși încă nu sunt convinsă că n-a murit de infarct) sau dacă ei îi găsiseră cadavrul altundeva în Rama, atunci probabil că avea să fie tot acolo. Ar fi o minciună să spun că nu-mi era frică să-mi văd soțul împăiat de un specialist extraterestru, totuși, mai presus de toate, voiam să știu ce s-a întâmplat cu el. Mai ales după visul pe care-l avusesem.