4 FEBRUARIE 2209
Doamne, ce bucurie! L-am găsit pe Richard! E în viață! Însă doar atât, căci este în comă profundă și are febră mare, totuși trăiește.
Katie și Simone l-au găsit azi dimineață, zăcând pe pământ, la nici cincizeci de metri de intrarea în adăpostul nostru. Toate trei plănuiserăm să jucăm fotbal în piață și eram gata de plecare când Michael m-a chemat înapoi pentru ceva. Le-am spus fetelor să mă aștepte în zona de lângă intrarea în adăpost. Când, câteva minute mai târziu, amândouă au început să țipe, am crezut că s-a întâmplat ceva cumplit. Am pornit la fugă pe scări în sus și imediat am văzut în depărtare trupul lui Richard, aflat în comă.
La început m-am temut că era mort. Medicul din mine a intrat imediat în acțiune, verificându-i semnele vitale. Fetele erau aplecate asupra mea în timp ce îl examinam, mai ales Katie. Repeta întruna:
— Tati e viu? Oh, mami, fă-l bine pe tati!
O dată ce am avut confirmarea că Richard era în comă, Michael și Simone m-au ajutat să-l car pe scări. I-am introdus în organism un set de sonde biometrice și de atunci monitorizez datele.
I-am scos hainele și l-am verificat din cap până în vârful picioarelor. Are niște zgârieturi și julituri pe care nu le-am mai văzut, dar era de așteptat după atâta timp. Numărul celulelor din sânge este ciudat de apropiat de normal — m-aș fi așteptat la anomalii în privința celulelor albe, dată fiind temperatura lui de aproape patruzeci de grade.
Am mai avut o surpriză, când i-am examinat în amănunțime îmbrăcămintea. În buzunarul de la haină i-am găsit pe roboții shakespeareani, prințul Hal și Falstaff, care dispăruseră acum nouă ani în lumea ciudată de sub coridorul cu piroane, în ceea ce credeam noi că era adăpostul păianjenilor. Probabil că Richard i-a convins cumva pe octozi să-i înapoieze tovarășii de joacă.
Sunt șapte ore de când stau aici, lângă el. Azi dimineață au fost și alți membri ai familiei, dar, de o oră, eu și Richard suntem singuri. Ochii mei au stat lipiți de fața lui minute în șir, mâinile mele au rătăcit pe gâtul, umerii și spatele lui. Atingându-l, zeci de amintiri mă năpădeau și de mai multe ori ochii mi s-au umplut de lacrimi. N-aș fi crezut că-l voi mai vedea sau atinge. Oh, Richard, bine ai venit acasă! Bine ai venit acasă la soția și la familia ta!
12
13 APRILIE 2209
Am avut o zi incredibilă. Chiar după prânz, în timp ce stăteam lângă Richard și-i verificam ca de obicei datele biometrice, Katie m-a întrebat dacă putea să se joace cu prințul Hal și cu Falstaff.
— Firește, i-am spus fără să mă gândesc.
Eram sigură că roboțeii nu funcționau și, la drept vorbind, voiam să iasă din cameră ca să pot încerca altă tehnică de a-l scoate pe Richard din comă.
N-am mai văzut o comă care să semene măcar pe departe cu a sa. În majoritatea timpului ține ochii deschiși și, din când în când, par că urmăresc un obiect din câmpul lui vizual. Nu există însă alte semne de viață sau conștiență. Nici un mușchi nu i se mișcă. Am folosit o diversitate de stimuli, unii mecanici, cei mai mulți chimici, pentru a încerca să-l trezesc din starea de comă. Nici unul n-a avut efect. De asta eram atât de nepregătită pentru ce s-a întâmplat azi.
La vreo zece minute după plecarea lui Katie, am auzit un amestec foarte ciudat de sunete venind din camera copiilor. M-am ridicat de lângă Richard și am ieșit în coridor.
Înainte de a ajunge la copii, zgomotul straniu a luat forma unui discurs sacadat, cu un ritm foarte aparte.
— Salut, a spus o voce dogită. Suntem pașnici. Iată-l pe bărbatul tău.
Vocea venea dinspre prințul Hal, care stătea în mijlocul camerei când am intrat eu. Copiii erau pe podea în jurul lui, oarecum șovăitori, cu excepția lui Katie. Ea era clar emoționată. I-am aruncat o privire întrebătoare.
— Tocmai mă jucam cu butoanele, când, dintr-o dată, a început să vorbească, mi-a explicat.
Nici o mișcare nu însoțea cuvintele prințului Hal. Ciudat, m-am gândit, amintindu-mi că Richard se mândrea cu faptul că întotdeauna roboții lui se mișcau și vorbeau în același timp. „Nu Richard a făcut asta”, mi-a spus un glas din minte, dar inițial am respins ideea. M-am așezat pe podea, lângă copii.
— Salut. Suntem pașnici. Iată-l pe bărbatul tău, a repetat prințul Hal, după câteva secunde.
De data asta m-a străbătut o senzație cumplită. Fetele râdeau încă, dar s-au oprit repede când au văzut expresia ciudată de pe fața mea. Benjy a venit de-a bușilea lângă mine și mi-a apucat mâna.
Stăteam cu toții pe podea cu spatele la ușă. Dintr-o dată am avut senzația că înapoia mea se afla cineva. M-am întors și l-am văzut pe Richard în ușă. Am icnit și am sărit în sus, chiar în clipa când el a căzut și și-a pierdut cunoștința.
Copiii au țipat și au început să plângă. După ce l-am examinat repede pe Richard, am încercat să-i liniștesc. Michael era sus, în New York, făcându-și plimbarea de după-amiază, așa că l-am îngrijit pe Richard pe podea, în afara camerei copiilor, mai bine de o oră. În acel timp m-am uitat foarte atentă la el. Era exact așa cum îl lăsasem în dormitor, mai devreme. Nu exista nici un semn evident că, între timp, fusese treaz treizeci sau patruzeci de secunde.
Când Michael s-a întors, m-a ajutat să-l transport în dormitor. Am discutat mai mult de o oră despre motivele pentru care Richard își revenise atât de brusc. Mai târziu, am citit și am recitit toate articolele despre comă din cărțile mele de medicină. Sunt convinsă că la originea comei lui Richard se afla un amestec de probleme fizice și psihice. După părerea mea, sunetul acelei voci ciudate a indus în el o traumă care, temporar, a fost mai puternică decât factorii ce au produs coma.
Dar de ce a recidivat atât de repede? Răspunsul este mai dificil. Poate că-și epuizase puțina energie mergând pe hol. Nu aveam cum să știu cu adevărat De fapt, nu aveam răspunsuri la majoritatea întrebărilor despre ce s-a întâmplat azi, inclusiv la cea pe care o repetă Katie — cine sunt cei pașnici?
1 MAI 2209
Consemnez că în această zi Richard Colin Wakefield și-a recunoscut familia și a rostit primele cuvinte. Timp de aproape o săptămână, s-a agitat pentru acest moment, inițial dând semne de recunoaștere cu fața și cu ochii, apoi mișcându-și buzele pentru a forma cuvinte. Azi dimineață mi-a zâmbit și aproape că mi-a rostit numele, dar primul lui cuvânt adevărat a fost „Katie”, rostit azi după-amiază, după ce iubita lui fiică l-a îmbrățișat cu putere, ca de obicei.
În familie există un sentiment de euforie, mai ales printre fete. Ele sărbătoresc întoarcerea tatălui lor. Le-am spus în mod repetat, lui Simone și Katie, că refacerea lui va fi aproape sigur lungă și dureroasă, dar cred că sunt prea mici ca să înțeleagă ce înseamnă asta.
Sunt o femeie foarte fericită. Mi-a fost imposibil să-mi rețin lacrimile când, chiar înainte de cină, Richard mi-a șoptit clar la ureche „Nicole”. Deși îmi dau seama că soțul meu nu-i nici pe departe refăcut, acum am certitudinea că până la urmă își va reveni și asta îmi umple inima de bucurie.
18 AUGUST 2209