— Pare probabil, răspunse Nicole, dar nu știm cu certitudine, firește.
— Şi unde au de gând să ne trimită? întrebă Katie.
— Habar n-am. Vulturul a fost foarte evaziv la toate întrebările cu privire la viitorul nostru.
Mașina mergea cu aproximativ douăzeci de kilometri la oră. După cincisprezece minute de mers, se opri. „Capacul” glisa, după ce își puseră căștile. Femeile ieșiră în principala bază de transport a Modulului Tehnic, care era circulară și avea înălțimea de douăzeci de metri. Pe lângă o jumătate de duzină de benzi rulante ce duceau în diverse locuri din interiorul Modulului, baza conținea două structuri mari, multietajate din care plecau metrouri. Acestea transportau echipament, roboți și ființe vii între Modulele de Locuit, Tehnic și Administrativ, cele trei complexe sferice uriașe care erau principalele componente ale Bazei de Tranzit.
De îndată ce ieșiră din vehicul, Nicole și fiicele ei auziră un glas în receptoarele căștilor.
— Metroul vostru va fi la nivelul al doilea. Luați scara rulantă din dreapta. Veți pleca peste patru minute.
Katie își roti capul dintr-o parte în alta, trecând în revistă baza de transport. Văzu rastele de echipament, mașini ce așteptau să-i ducă pe călători la diferite destinații din interiorul Modulului Tehnic, lumini, scări rulante și peroane. Dar nimic nu se mișca. Nici un robot și nici o ființă vie.
— Ce s-ar întâmpla dacă am refuza să mergem acolo sus? întrebă ea, oprindu-se în mijlocul stației. Atunci, programul tău ar fi dat peste cap, strigă spre plafonul înalt.
— Haide, Katie, am mai avut discuția asta în laborator, spuse Nicole pierzându-și răbdarea.
Katie își reluă mersul.
— Dar vreau să mai văd și altceva, se plânse ea. Ştiu că locul ăsta nu-i mereu pustiu. De ce ne țin izolați? Parcă am fi nespălați sau mai știu eu ce.
— Metroul vostru va pleca peste două minute, anunță glasul imaterial. Al doilea nivel, pe dreapta.
— Nu-i așa că-i uimitor că roboții și dispecerii pot să comunice cu fiecare specie în parte în propria ei limbă? comentă Simone în timp ce ajungeau la scara rulantă.
— Eu cred că-i monstruos, pufni Katie. Măcar o dată aș vrea să văd că ființa sau lucrul care controlează locul ăsta face o greșeală. Prea merge totul ca pe roate! Aș vrea s-o aud vorbindu-ne în aviară. Sau, la o adică, vorbind aviarilor în aviară.
La al doilea nivel își târâră picioarele vreo patruzeci de metri de-a lungul unui peron, până ajunseră la un vehicul transparent în formă de glonț, de dimensiunea unui automobil terestru foarte mare. Ca întotdeauna, era parcat pe o pistă din dreapta arterei mediane. În total, pe peron existau patru piste paralele, câte două de fiecare parte a arterei mediane. Toate celelalte erau deocamdată pustii.
Nicole se întoarse și se uită prin baza de transport. La o șesime de cerc mai încolo se afla o stație de metrou identică. Metrourile din partea aceea mergeau spre Modulul Administrativ. Simone își privi mama.
— Ai fost vreodată acolo? întrebă ea.
— Nu, răspunse Nicole, dar sunt sigură că ar fi interesant. Tatăl tău spune că de aproape arată minunat de ciudat.
Richard trebuie, pur și simplu, să exploreze, se gândi Nicole, amintindu-și de noaptea în care, cu aproape un an în urmă, soțul ei plecase cu „autostopul” până la Modulul Administrativ. Se înfioră. Ieșise cu Richard în vestibulul apartamentului lor și încercase să-l facă să renunțe în timp ce-și punea costumul spațial. El se gândise cum să păcălească monitorul de la ușă (în ziua următoare, un nou sistem, asigurat contra greșelilor de manevrare, îi luase locul) și abia aștepta să arunce în jur o privire „nesupravegheată”.
Nicole abia dacă dormise în noaptea aceea. În primele ore ale dimineții, panoul lor luminos semnalase că cineva sau ceva se afla în vestibul. Când se uitase pe monitor, văzuse un om-pasăre ciudat stând în picioare și ținându-l în brațe pe soțul ei căzut în nesimțire. Acela fusese primul lor contact cu Vulturul…
Demarajul metroului le țintui pe moment de spetezele scaunelor și o readuse la prezent. Ieșiră vâjâind din Modulul Tehnic. În mai puțin de un minut, goneau cu toată viteza prin cilindrul lung, extrem de îngust, care lega cele două module.
Artera mediană și cele patru piste se aflau pe mijlocul cilindrului lung. În dreapta lor, în depărtare, luminile Modulului Administrativ sferic străluceau pe fundalul albastru al spațiului. Katie își scoase binoclul micuț.
—'Vreau să fiu pregătită, spuse ea. Întotdeauna trec atât de repede unul pe lângă altul!
După mai multe minute, anunță „Vine”, și cele trei femei se lipiră de partea dreaptă a vehiculului. Din depărtare, pe pista opusă se apropia alt metrou. În câteva clipe era în dreptul lor și nu avură mai mult de-o secundă să se uite la ocupanții vehiculului care se îndrepta spre Modulul Tehnic.
— Ptiu! exclamă Katie când metroul trecu ca gândul pe lângă ele.
— Erau două tipuri diferite, rosti Simone.
— Opt sau zece creaturi, cu totul.
— Un set era roz, celălalt auriu. Ambele în majoritate sferice.
— Şi tentaculele alea lungi și subțiri, ca firul de borangic! Cât de mari crezi că erau, mamă?
— Cinci, poate șase metri în diametru, răspunse Nicole. Mult mai mari ca noi.
— Ptiu! repetă Katie. Asta chiar că-i ceva!
În ochi i se citea surescitarea. Fetei îi plăcea la nebunie să simtă adrenalina alergându-i prin corp.
Niciodată n-am încetat să mă minunez, gândi Nicole. Nici măcar o dată în aceste treisprezece luni. Oare chiar există toate astea? Am fost aduși atâta drum de pe Pământ, doar ca să fim testați? Şi incitați de existența creaturilor din alte lumi? Sau există un alt scop, mai profund?
În vehiculul care gonea se lăsă liniștea. Nicole, care stătea la mijloc, își trase fiicele mai aproape.
— Ştiți că vă iubesc, nu-i așa?
— Da, mamă, răspunse Simone. Şi noi te iubim.
2
Petrecerea de reunire a familiei fu un succes. Benjy o îmbrățișă pe iubita lui Simone în clipa în care ea păși în apartament. Katie îl țintuise pe Patrick la podea, cu doar un minut mai târziu.
— Vezi, spuse ea, încă sunt mai tare decât tine.
— Dar nu cu mult, răspunse Patrick. Mă fac tot mai puternic. Ar fi bine să te păzești.
Nicole îi îmbrățișă pe Richard și pe Michael, înainte ca micuța Ellie să vină în fugă la ea și să-i sară în brațe. Era seară, la două ore după cină conform zilei de douăzeci și patru de ore folosită de familie, și Ellie fusese aproape gata de culcare când sosiseră mama și surorile ei. Fetița porni pe hol spre camera ei după ce îi arătă cu mândrie lui Nicole că acum știa să citească „pisică”, „câine” și „băiat”.
Adulții îl lăsară pe Patrick să rămână treaz, până când băiatul fu epuizat. Michael îl duse în pat, iar Nicole îl înveli.
— Mă bucur că te-ai întors, mami, zise el. Mi-a fost tare dor de tine.
— Şi mie mi-a fost dor de tine, încuviință Nicole. Nu cred că am să mai fiu plecată atât de mult.
— Sper că nu, rosti băiatul de șase ani. Îmi place să te am aici.
La ora 1 noaptea, toată lumea dormea în afară de Nicole. Nu era deloc obosită. În definitiv, tocmai se trezise dintr-un somn de cinci săptămâni. După ce se foi o jumătate de oră în pat, lângă Richard, hotărî să facă o plimbare.
Deși apartamentul în sine nu avea ferestre, în micul vestibul care se afla chiar la intrarea holului se afla o fereastră exterioară care oferea o priveliște ce tăia respirația spre celelalte două vârfuri ale Bazei de Tranzit. Nicole păși în vestibul, își puse costumul spațial și rămase în fața ușii care dădea spre exterior. Aceasta nu se deschise. Nicole zâmbi. Poate că, într-adevăr, Katie are dreptate. Poate că suntem pur și simplu prizonieri. Încă din primele zile ale șederii lor, fusese limpede că ușa exterioară era încuiată intermitent. Vulturul le explicase că era „necesar” să fie împiedicați să vadă lucruri pe care nu le „puteau” înțelege.